Nici măcar eu nu m-am crezut când m-am asigurat că nu mă va roade curiozitatea în legătură cu ce se întâmplă pe la Universitate. Până ieri, însă, îmi părusem convingătoare. Doar că, în timp ce așteptam cuminte să se facă verde la semaforul de la Unirii, un tip pe bicicletă a trecut pe lângă mine și mi-a spus să traversez, că oricum e blocat bulevardul. Era ora 7, duminică seara.

O oră mai târziu, niște polițiști au intrat în localul în care beam liniștită o bere, destul de agitați, spunându-ne, cu ochi beliți, să nu cumva să plecăm pe la Unirii, ca s-au incendiat mașini și că e haos.

Începusem să facem pariuri gen „de câte cărămizi ar fi nevoie să spargă geamul de lângă noi”, pe fundal cânta ceva ce semăna cu muzică de război, și ne-am decis că avem poftă de o prăjitură, așa că hai în alt local. Miserupism adolescentin.

Străduțele din zona Lipscani erau pustii. Era liniște.

Când am ajuns în față la halftime, ușa era deschisă, și toate chelnerițele stăteau în ușă, speriate. Ne-au întrebat, suspicioase, dacă avem rezervare, și după ce ne-au văzut fețele mirate (localul era aproape gol), ne-au întrebat dacă suntem pașnici. Se pare că, cu câteva minute înainte, primiseră o fumigenă pe sub ușă. Mi-am adus aminte de penultimul revelion petrecut cu maică-mea și cu bunică-mea, când a trebuit să stăm o oră cu geamul deschis, pe un frig crunt, pentru că dăduseră cu fumigene pe hol și, ghici ce, maică-mea avusese curiozitatea să afle cine, așa că a deschis ușa de la intrare. Let the smoke in. Dar, da, vorbeam de altceva.

În timp ce mâncam prăjitura, gabi făcea glume cu „mă cac pe mine de frică”, râdeam de muncitorii de la REBU care apăreau la tv măturând liniștiți în piață, în timp ce în jurul lor unu’ arunca cu pietre, altu’ lua foc, etc., și făceam pariuri cu câte roți mai găsește adi la mașina parcată la unirii.

Am plecat pe la 10 de acolo. Am ieșit pe splai, pe lângă gogoașa înfuriată, și era pustiu. Erau tomberoane care ardeau mocnit în mijlocul străzii, pietre aruncate peste tot și o liniște nefirească zonei. Recunosc că, atunci când plecasem de acasă, mai devreme în seara aia, nici nu-mi trecuse prin cap că o să ajung să văd centrul Bucureștiului așa trist. Deși nu am văzut utilitatea violențelor, peisajul ăla m-a făcut totuși să mă gândesc mai serios la problemă.

Principala concluzie, după toate astea, a fost „de ce dracu’ nu ai luat camera foto după tine”.

Așa că, ghici cine s-a dus luni seară la universitate să întindă mâna la pozat. Așa, doar de ciudă.

Dacă ieri gălăgia se auzea încă de la unirii, azi, cam pe la aceeași oră,  abia dacă sesizai un bâzâit când ieșeai din pasaj. Protestanții pașinici de la universitate nu erau moși și babe, așa cum mai citisem prin mass-media, ci tineri de toate soiurile. Inclusiv colegi de-ai mei de la facultate. Scandau, evident, lozinci anti-băsescu, mai mult sau mai puțin vulgare. Începuse să ningă destul de puternic, și gălăgia mulțimii fluctua – nu se sincronizau mereu la lozinci, dar cele câteva sincronizări perfecte acopereau orice alt zgomot. Păreau convinși de ce strigau acolo.

Am traversat toată piața, prin mulțime – voiam să văd unde e miezul. Din fața teatrului național părea că se dirijează corul – aici erau seniorii, dar și băieții mai duri. Aici m-a întrebat un nene, părea un pic furios, de la ce ziar sunt. A părut totuși dezamăgit când i-am spus că nu-s de-a presei. Pe partea cealaltă, la arhitectură, erau studenții și curioșii. Aici, atmosferă mai veselă fiind, un individ, destul de cherchelit, s-a proptit în fața camerei  și a început să urle muie băsescu. Tot pe aici circulau băieții cu coșciugul, din care se auzea o voce care îl imita pe ceaușescu, promițând solemn că îl va da jos pe trăienel. Peste tot pe unde au trecut au stârnit râsete și urale puternice.

Când am ieșit din pasaj la colțea, un jandarm m-a avertizat că nu am voie să staționez acolo, așa că am plecat spre unirii, privind suspicios la toate speciile care se îndreptau în direcția opusă.  Toate discuțiile pe care le auzeam în jurul meu erau legate de bătăile de aseară.

Asta se întâmpla pe la 9. Frigul mi-a activat instinctul de supraviețuire.

Așadar, două puncte și de la capăt

Dovadă că nu doar intelectualii au mustrări raskolnikoviene legate de votarea lui băsescu

Mda. Le Fin.

Popularity: 4%