… lungesc filmul, băi trag de cadre până îmi dau oamenii un urs ca premiu. Dar nu un urs adevărat. Cam aşa pot descrie filmul românesc “Eu când vreau să fluier, fluier”. Nu e un film rău, în comparaţie cu Poker este o capodoperă cinematografică, dar îi lipseşte sarea şi piperul. Apreciez că filmul nu are nici o legătură cu fostul regim, nu de alta, dar m-am săturat de trendul ăsta de a face filme despre viaţa din comunism. Mai rămâne să facă şi Nicolaescu unul, ca să arate ce greu făcea el filme în Epoca de Aur când era preferatul conducătorilor iubiţi.

Filmul “Eu când vreau să fluier, fluier” ar fi un scurt metraj simpatic dacă nu ar avea cadre statice şi plictisitoare lungi de n-jpe minute. Şi apropo, jur că nu am văzut în nici un film atâta ceafă de actor câtă am văzut în această producţie. Pur şi simplu, scenele de urmărire ale actorului principal sunt nelimitate. Cum de nu m-am gândit să îi număr negii de pe ceafă…

Povestea e simplă, simpatică, dar lungită pâna la plictisitor. Un puşcăriaş se enervează că mă-sa vrea să plece în Italia cu fratele lui mai mic şi face tot posibilul să nu se întâmple asta: bate un poliţist, ţine ostatică o studentă, o pune pe mămica lui să jure că nu pleacă în Italia cu fratele (puterea jurământului e ridicată la rang de promisiune supremă), scoate ostatica la o cafea, mai stă ceva ani la puşcărie. Chiar aşa se termină filmul. Se predă pe o şosea. Punct.

Filmul nu excelează în materie de multe lucruri, dar cred că a primit premiul (cred…) pentru că ilustrează foarte bine viaţa puşcăriaşilor din România.

Din partea mea vă recomand “Eu când vreau să fluier, fluier”, dar doar dacă vreţi să vă uitaţi la “Poker”. Mai bine…

Popularity: 8%