Tag Archives: cinema

Lucruri de făcut în viață

Mi-am propus multe în viață, dar am o listă pe care vreau neapărat să o bifez până la 35 de ani: să particip la un triatlon, să merg cu bicicleta până în Vamă, să particip la un concurs de mâncat pizza, să scriu o carte, și cel mai recent țel adăugat pe listă, să merg pe jos mult. Ultima idee nu îmi venea dacă nu exista un film atât de inspirațional precum The Way.

The Way e genul de film pe care nu trebuie să îl ratezi pentru simplul fapt că nu prea o să îl vezi la cinema, și nici nu cred că o să fie premiat la Oscar. Atât de bun este.

Daniel, un american aventurier fără șanse de vindecare, moare în prima lui zi de pelerinaj spre Santiago de Compostela. Un pelerinaj lung de aproximativ 800 de km, început în Pirineii francezi. Tatăl lui vine în Europa pentru a lua trupul fiului și are parte de o revelație atunci când se hotărăște să parcurgă traseul pe care fiul său nu a mai ajuns. Și pleacă la drum cu echipamentul fiului și o cutie cu cenușa acestuia, cenușă ce o împarte pe drum.

Povestea e simplă, moralizatoare și hilară de multe ori, filmul fiind lipsit de acel clișeu religios. Pelerinajul nu are ca scop religia, mulți dintre cei care îl fac fiind pur și simplu în căutarea unei aventuri sau evadări. Pe drum, Thomas, tatăl lui Daniel, întâlnește oameni foarte diferiți: Joost din Amsterdam, un olandez petrecăreț, mai mereu drogat, ușor indiscret, dar politicos; Sarah, o canadiancă cu multe probleme în viață, printre care un fost soț violent și un avort nedorit; și Jack „din Irlanda”, un scriitor țâfnos, arogant și pedant care nu intră în biserici pentru că „de unde vine el bisericile au provocat multe lacrimi”.

Filmul are un final fericit, și nu doar pentru că Thomas descoperă pasiunea fiului, dar și pentru că îți dai seama că greșești atunci când îți faci impresii greșite despre o etnie/nație: americani – atotcunoscători, olandezi – drogați, irlandezi – cu nasul pe sus, țigani – hoți.

Îl recomand din căldura unei camere de octombrie.

Popularity: 6%

Spielberg 8!

Ca să înţelegi noua creaţie a lui Steven Spielberg (Super 8), trebuie să înţelegi câteva lucruri elementare despre celebrul regizor. Acesta nu a avut o copilărie normală. Mama lui nu îi spunea “dacă nu papi tot te dau la ţigani” (un obicei cretin), ci “dacă nu mănânci tot o să te pape monstrul secret din baza secretă americană!”.

Când micuţul Spielberg a reuşit să deschidă pentru prima dată uşa frigiderului nu a văzut un munte de mâncare, ci posibili monştrii alimentari, mutanţi, experimente genetice militare. La pubertate, cel mai probabil în perioada când şi-a pierdut virginitatea, Spielberg vedea sexul ca pe o luptă cu un organ extraterestru venit să muşte din oameni. Şi cred că asta vă face să vă gândiţi la nişte efecte speciale, nu?

Apoi, după ce a crescut şi a început să facă filme, o dimineaţă din viaţa lui Spielberg decurgea cam aşa:

Vreau să fac un film. Ceva unic. Ceva ce nu am mai făcut până acum. Un monstru! Da, încă un monstru. Şi acesta vine din… spaţiu… da, încă un monstru din spaţiu. Şi mai e şi secret militar. Da, încă un monstru din spaţiu, ţinut secret militar de, cine altcineva, americani. Bun. Dar cu cine se luptă monstrul? Cu un copil. Da, să fie şi un copil, erou, că dă bine. Şi o mică poveste de dragoste între el şi o fată, aşa pentru impresia artistică. Hm… ceva lipseşte?! A, da! Efecte speciale. Multe. Vreau rachete mijto, monştii înfiorători, scene sângeroase şi copilaşi cu două trei coşuri pe faţă. Asta da film.”

Acum că toată lumea ştie ceva despre Steven Spielberg, să vă spun puţin despre filmul Super 8. Aceeaşi Mărie Spielberg cu o altă pălărie de efecte speciale. Dacă nu aveţi ceva mai bun de văzut, vizionare plăcută.

Popularity: 4%

Dacă plângi după o fată, să fie memorabil!

Prima dată când plângi după o fată trebuie să fie memorabil. Altfel uiţi repede, nu are nici un farmec şi să nu uităm că “Şi băieţii plâng câteodată”. Poate că te-a părăsit ea, te-a înşelat, ai înşelat-o tu şi îţi pare rău, ori precum în cazul meu, au intervenit păriţii. Dar acum să nu credeţi că am părinţi demni de operele shakespeariene.  În ciuda faptului că am pierdut două lucruri în urma acestui eveniment, poveste începe cam aşa:

Cred că aveam vreo 11 ani şi în locul restaurantului de la parter s-au instalat nişte penticostali/evanghelişti care puneau în fiecare seară filme la un proiector vechi precum cel din searialul M.A.S.H., iar ziua ne băteau la uşă şi ne întrebau dacă “l-am găsit pe Iisus?” şi dacă vrem să venim la ora 20:00 să vedem filmul cu Iisus. O bună ocazie să merg la “cinema” şi să scape mama de mine pentru câteva ore, oricum eram la 1 minut de casă şi ştia unde sunt. “Şi nu poţi să păţeşti nimic cu nişte oameni credincioşi”. Să îi spui asta lui Papa Benedict şi preotului de la Tanacu. Dar asta e altă poveste.

Nu mai ştiu cum se numeşte, dar o să îi spunem Y pentru că sună feminin. Y avea cam 14 ani, păr roşcovan, puţin mai durdulie şi şase degete la o mână, dar nu mai ţin minte care. Şi Y mă plăcea pe mine, în detrimentul celorlalţi de vârsta ei, pentru că eram amuzant. În prima seară când ne-am întâlnit am dat din mine cele mai bune glume până am ajuns să fiu luat de gât şi să devin protejatul ei. Ceilalţi erau geloşi, dar nu se puteau pune cu mine. Eram mic, slab, pletos şi amuzant. Calităţi pentru care fetele adoră pudelii. Nu cred că mai e nevoie să vă spun că filmul nu mai conta. Stăteam sprijiniţi unul pe celălat şi ne uitam cum îl crucifică pe Iisus. Dar nu prea ne interesa asta. Preferam să facem animale din degete în lumina proiectorului şi să râdem de cei mari care se pupau în umbra  “cinematografului”.

În a doua seară relaţia avansase. Iisus era tot acolo pe ecran, de la botez până la crucificare, şi noi în primul rând (a se observa că invers proporţional cu vârsta e şi poziţia ta cu o fată în cinema <<mic-în faţă>><<mare-în spate>>). Ne-am ţinut de mână şi din când în când ne mai întrebam ce ne place să facem în timpul liber. Dacă asta nu e relaţie, eu nu ştiu ce e. Dar totul avea să se termine mai repede decât ar putea spune evangheliştii “Iisus vine! Pocăiţi-vă!”.

Ne-am propus deja să avem o întâlnire. Unde altundeva dacă nu la “cinema”, în a treia seară de răstignire mesianică. În primul rând, noi doi, încă o seară. Ăsta clar e primul date. Dar astrele, planetele, probabil Dumnezeul creştin-ortodox şi notele de la şcoală aveau să se opună. De fapt ultimele erau motivul. Al n-jpelea 4 la matematică a enervat-o pe mama şi a spus “Gata cu filmul în seara asta! Stai acasă!”. Am încercat să îi explic faptul că mă văd cu o fată, roşcată, mai mare cu trei ani (fetish?), şase degete la o mână (fetish?), şi că o să iau mereu 4 la matematică. De asta a reuşit să se convingă singură până am terminat liceul. Dar a zis “nu şi nu!”. Şi uite aşa mama se împotrivea iubirii sincere şi se punea zid între mine şi Y, între mine şi o altă crucificare mesianică. Mă gândesc şi acum că Y a stat şi a aşteptat, iar când a văzut că nu mai vin a spus ceva ce mă doare şi acum dacă aud: “e ca toţi ceilalţi!”. În seara aia am plâns pentru prima dată după o fată, după o întâlnire, un film cu Iisus, o seară gratis de cinema.

Dacă ai şase degete la o mână, ştii că portarul Tafarel apăra mai bine după ce “l-a găsit pe Iisus” şi citeşti textul ăsta, să ştii că mama a fost de vină.

Înainte să înceapă filmul cu Iisus era mereu un teaser de 10-15 minute în care ne erau prezentaţi oameni celebri care după ce au devenit credincioşi au ajuns să fie mai buni în domeniul lor. Un astfel de exemplu era portarul brazilian Tafarel. Montajul video îl arăta ca pe o epavă sportivă până să meargă la biserică. După iluminare a devenit marele portar care a făcut istorie. Aşa spunea, colorat pe peretele alb, în film. Iar în aceea seară l-am întrebat pe tata:

- E adevărat că Tafarel era varză până să creadă în Dumnezeu?

- Ce? Ce dracu’ vă învaţă ăia acolo?

Popularity: 6%

Lucruri nebuneşti pe care le faci când iubeşti

Atunci când eşti îndrăgostit eşti în stare de multe lucruri. Ajungi să cânţi pe stradă fără motiv, ţipi, măzgăleşti pereţi, dansezi şi lista poate continua. Din dragoste renunţi la hobby-uri pe care ea nu le acceptă, îţi schimbi garderoba (cică hainele mototolite şi de pe jos nu se mai poartă) şi câteva idealuri (gata! nu mă mai fac paraşutist).

Din dragoste renunţi la multe. Dar cel mai trist e când renunţi la zeci de minute bune, şi nici măcar pentru Ea, cât pentru un film. În general Ea alege filme romantice, siropoase, girl-ish şi visătoare. Nu mă deranjează. Uneori sunt bune şi astea, şi da, “A walk to remember” e un film foarte bun. Şi “Leap year”. Pentru că are un soundtrack frumos şi pe alocuri se aud şi Flogging Molly.

Dar ne întoarcem la ale noastre. După ce mi-am pierdut singur, de capul meu, o oră jumate la Poker, am hotărât, mai mult la presiunea ei, să acordăm o oră jumătate noului Bună, ce faci? Mare greşeală, mult timp pierdut când puteam să ne uităm pe pereţi.

De ce tot oftezi? De ce te tot foieşti? Ce nu îţi place? Ok, opreşte filmul că văd că nu mai rezişti!”. Asta a spus Adelina timp de 30 de minute, timp în care făceam tot posibilul să mă relaxez la film. Dar nimic. Am apreciat faptul că e printre singurele filme româneşti făcute cu mai mult de o cameră de filmat. Cadre inteligente, frumoase, imagine superbă, sunet extraordinar. Dar atât. Şi povestea e simpatică, doar că, un personaj băgat aiurea în scenariu a stricat tot.

Actorii sunt buni, dar nu de film. Cel puţin personajele principale sunt ok, dar lipsite de naturaleţe în faţa camerei. Şi cam atât.

Până la urmă filmul a fost atât de bun şi pentru ea că a adormit după 30 de minute. Oricum, de la acest text încolo va fi o mare presiune pe mine să aleg un film bun. Bun aşa, ne întoarcem la Poveste din Bronx. Şi dacă vrea film românesc, Actorul şi sălbaticii. Nu cred că se poate mai bine.

Popularity: 10%

Dacă ai sânge de cinefil în tine, te provoc!

Până de curând îmi plăceau filmele sârbeşti la nebunie. Vizionam şi câte două pe zi, pentru că îmi aminteau de filmele bune pe care le făceau românii înainte de ’89. Pentru sârbi tată, comedia te face să râzi cu lacrimi, drama e mai dramă ca “Titanicu’” şi tot aşa.

Dar până într-o frumoasă zi când am hotărât că e momentul să văd şi un film horror produs de vecinii sârbi. Doamne ce greşeală fatală. Nu am să comentez filmul, dar pot să vă spun doar atât: nici Hollywoodu’ Bollywood-ului nu face un film mai de groază ca “A Serbian Film”. Fără monstruleţi, OZN-uri, morţi cu chef de plimbări, şi alte prostii de genul. Nu. Un film horror trebuie să te atingă la latura umană. Şi în cazul filmului de faţă, horror-ul este sexul. Ştiu că remarca asta a sunat ca şi cum ar fi scris-o Patriarhul, dar nu.

Regizorul acestui film, şi scenaristul, cel mai probabil sunt doi nebuni. Dar nu nebuni cum vezi în staţia de autobuz. Nu! Ăştia au fost crescuţi în pădure de o haită de lupi obsedaţi sexual, pentru că astfel nu îmi imaginez de unde atâta inspiraţie. Oricum, eu după ce am văzut filmul ăsta m-am uitat cu frică două săptămâni în chiloţi. Niciodată nu se ştie…

Îţi recomand filmul din următoarele motive:

- pentru că eşti cinefil şi TREBUIE să vezi orice;

- eşti pasionat de filme horror, dar vrei maxim!

- să nu fiu singurul nefericit ce a vizionat filmul ăsta. Hai să fim toţi speriaţi de sex;

P.S. – te provoc să îmi spui după ce vezi filmul că “mda… slăbuţ!”

Popularity: 8%

pe Tron 3D!

Ce se întâmplă atunci când duci obsedatul de Chicken Invaders la film 3D? Ce păţeşte fiinţă umană, conectată la laptop cu tub catodic, atunci când vede cinematograful? Ce se întâmplă în creierul umanoidului, adept al SH-urilor, atunci când vede ţoalele din Mall? Acesta poate fi un răspuns:

Hai la 3D. Te rog!”. “HAI LA 3D! TE ROOOOG!”. “3D! ACUM!”. JPoc! AUUUUuuu! Aceasta este scurta, dar emoţionanta poveste a procesului de convingere, proces iniţiat de Adelina. Aşa că am purces în integrarea absolută, am intrat în lumea bună, adică la Mall. AFI, sau a nu fi, nu?

Am rezervat două bilete la Tron 3D, pentru că, zice lumea, nu mai găseşti bilete/locuri bune pe ultima sută de oră. Aşa este. Când am ajuns la Mall era o coadă lungă şi trainică, de zici că împărţea Vanghelie telefoane şi salam. Am intrat în sală, ne-am aşezat pe locurile ultracentrale şi mi-am pus ochelarii 3D, curăţaţi de băiatul de la intrare cu Gingko Biloba şi Aloe Vera. Am intrat aşa repede în 3D că nu mai vedeam paharul cu suc, şi pipăiam scaunul, iar triunghiuleţele de tortilla le înmuiam în aer. Aşa-i la cinema cu Neanderthalu`.

A început nebunia! WOW, mamă şi să mor io! Cum venea scrisul spre mine! Ce nebunie, ce ferie! Dezmăţ! Cât de adevărat îşi putea suge degetele copilul de lângă mine. Curat 3D, mon cher-icule! Dar vai, în ce hal de 3D putea să vorbească unul la telefon în timpul filmului! Nu-i adevărat. Ce geniu cinematografic a putut include în film un român care să înjure pe fundal? Mijto frate!

Despre film? Numa` de bine. Poveste frumoasă, efecte interesante, dar nu spectaculoase, şi fumei în latex. Deci scoate milionul la încasări.

La final nu ştiam de ce e supărata Adelina. Se pare că dacă mai aşteptam o oră mergeam la Tron 3D IMAX. Şi noi am fost la un biet 3D. Cică la IMAX se aşează regizorul lângă tine şi te întreabă: “mai vrei cremă UV pentru arsurile de la armele laser?”.

Popularity: 5%

Cu prietena la 3D

Hai George la 3D, hai George la 3D! Asta îmi aud urechile de când cu bălăria (mega-producţia-clişeu) Avatar. Mă dau pe după garduri, numa`-numa` să nu merg la 3D. Nu mă fascinează idea de  cinematograf oricum, dar să mai stau şi într-o sală plină de gură-cască, e prea mult. Unde mai e plăcerea dacă tot filmul o să aud: “wow, ce tare frate!”, “hihi, era să îmi intre în coaste”, “frate!!!! E demenţă. Oare cum e porno?”.

Eu sunt mai intim, un “romantic incurabil” cum se mai declară unii, şi prefer filmele pe ecranul televizorului-calculatorului. Aşa pot pune pauză de fiecare dată când vreau să mă scarpin, sau să mă ridic de sub tona de gustări. Unde mai pui şi faptul că nu îmi comentează nimeni filmul, şi nu aud persoane de genul “am văzut faza asta… să vezi peste 5 minute…”.

Aşa că, pentru că sunt un “romantic incurabil”, leneş, chitros, zgârcit, rău, şi toate cele, îmi invit prietena (şi pe voi cei ca mine) să vizionăm Alice in Wonderland, versiunea ne-3D, ne-Johnny Depp, ne-nouă şi chiar incredibil de veche: 1903!

Pentru comodul din tine:

Popularity: 4%

Am fost în Fiţe-Land…

Dar m-am întors şi sunt acelaşi, numai că mi s-au rupt “tenişii” All Star Boschetar, geanta Louis Vuitton e puţin jerpelită şi cele 2 curele cu ţinte pe care le port să îmi susţin ego-ul au fost furate de două “pancăriţe” îmbrăcate în ie cu Green Day şi opinci Mall Star.

Sincer trăiesc o oftică mare. Alţii se duc duminica la prezentări de chiloţi (Botezatu style), defilări de botoşei (Romaniţa Iovan style) sau pur şi simplu beau o apă de la robinet din Bamboo. Eu am ales să fac pe “jurnalistul de investigaţii” (am studiat la Universitatea Luis Lazăruş), şi am plecat să văd care e treaba cu concertele de duminică de la Foişorul din Herăstrău.

Prima impresie contează. 30-40 de persoane strânse în jurul şcenei, se vedea pe feţele lor că erau toţi telectuali dai lu` Liiceanu şi Patapievici, cu Kant sub braţ şi Verdi (sau verde) în suflet.

Şi dăi cântare. O domnişoară salvează aparenţa de show, încălzeşte publicul, îşi salută iubitul la telefon în timpul melodiei, adică ştia să facă şou. După ce cântă tânăra Anna Lesko (nu ştiu alt exemplu demn de urmat al muzicii româneşti, poate Laura Lavric), se urcă pe şcenă ce putem denumii “Grădiniţa Şucar”, grădiniţă fără număr. Vedetele sunt Asu` (arăta mai mult a Damă) şi MC Dan (parcă?) care au spart plombele târgului prin melodiile lor pline de experinţă dureroasă în ” ză ghetto frate”. La 12-12 ani au cântat despre ce grea e viaţa când nu le cumpără tăticu` tricouri de firmă, scuter, sau public la concerte. De ce public? Pentru că după o melodie jumate căutam un colţ de perete să mă tai.

Am uitat să precizez că sunt învechit. Nu mai merge să duci “păpuşa” în club şi să dansezi frumos lângă ea. Trebuie! E NEVOIE să ştii să faci Ţucahara, Flick Flacuri şi alte faze de circ, ca să o impresionezi pe don`şoară. Pur şi simplu îi spui “Dansezi?” “DA ELVIS!” “Atunci dute în colţul celălalt al clubului că vreau să mă dau peste cap pe aici şi să nu te lovesc în botox.”

Duminica viitoare concert Corul Milogilor, la Circul Foamei…să vezi acolo fiţe…

Popularity: 1%