Tag Archives: cinematograf

Studenți din Regie amendați de Poliția Rutieră

Mai mulți studenți din Regie au fost amendați zilele acestea pentru că nu aveau în dotare cauciucuri de iarnă. Poliția Rutieră reamintește tuturor celor care vor să se urce la volan că de la 1 noiembrie 2011, și până la primăvară, toți șoferii care conduc o fată acasă trebuie să fie dotați cu anvelope de iarnă.

Studenții amendați și-au justiticat lipsa spunând că au consumat banii de bursă pe lichid de frână (vodcă), ulei (bere) și vin (vin). Oricum, aceștia nu sunt convinși de calitatea cauciucurilor de iarnă și consideră că un condus adevărat se face fără, „pe janta goală”.

Poliția Rutieră a demarat o campanie de educare a studenților din cămine, cu ajutorul unor broșuri și sesiuni practice unde se învață cum se pune anvelopa de iarnă pe banană, cum se anticipă o viitoare coliziune și cum să reacționezi când victima este întinsă. De asemenea, conform cercetătorilor britanici, distanța de frânare și agățare scade cu 5% în timpul folosirii anvelopelor adecvate. Anvelopele sunt recomandate și tinerilor care, pe timp de iarnă, la o temperatură de aproximativ 0 grade Celsius, preferă condusul în aer liber, ori spații deschise: parcuri, cinematografe, parcări, între blocuri.

Cu toate că numărul de nemulțumiți față de noua legislație este mare, sunt și câteva persoane care se bucură de noua lege. Cristian a declarat pentru NdB că el folosește anvelopele noi și când este singur, speriat de întâmplarea colegului de cameră care s-a trezit cu doi copii în fața ușii, rezultatul unui condus imprudent iarna trecută. Și fetele din cămin sunt încântate de regulament și spun că au hotărât să nu se mai urce în nici o mașină cu un băiat dacă acesta nu are în dotare un cauciuc de iarnă.

Legislația privind cauciucurile all-season nu este încă pusă la punct, dar există riscul ca la o frânare avansată să se spargă anvelopa.

Amenda pentru lipsa cauciucurilor de iarnă variază de la 1.000 la 5.000 de lei și durează până la 18 ani.

 

Popularity: 8%

Lucruri de făcut în viață

Mi-am propus multe în viață, dar am o listă pe care vreau neapărat să o bifez până la 35 de ani: să particip la un triatlon, să merg cu bicicleta până în Vamă, să particip la un concurs de mâncat pizza, să scriu o carte, și cel mai recent țel adăugat pe listă, să merg pe jos mult. Ultima idee nu îmi venea dacă nu exista un film atât de inspirațional precum The Way.

The Way e genul de film pe care nu trebuie să îl ratezi pentru simplul fapt că nu prea o să îl vezi la cinema, și nici nu cred că o să fie premiat la Oscar. Atât de bun este.

Daniel, un american aventurier fără șanse de vindecare, moare în prima lui zi de pelerinaj spre Santiago de Compostela. Un pelerinaj lung de aproximativ 800 de km, început în Pirineii francezi. Tatăl lui vine în Europa pentru a lua trupul fiului și are parte de o revelație atunci când se hotărăște să parcurgă traseul pe care fiul său nu a mai ajuns. Și pleacă la drum cu echipamentul fiului și o cutie cu cenușa acestuia, cenușă ce o împarte pe drum.

Povestea e simplă, moralizatoare și hilară de multe ori, filmul fiind lipsit de acel clișeu religios. Pelerinajul nu are ca scop religia, mulți dintre cei care îl fac fiind pur și simplu în căutarea unei aventuri sau evadări. Pe drum, Thomas, tatăl lui Daniel, întâlnește oameni foarte diferiți: Joost din Amsterdam, un olandez petrecăreț, mai mereu drogat, ușor indiscret, dar politicos; Sarah, o canadiancă cu multe probleme în viață, printre care un fost soț violent și un avort nedorit; și Jack „din Irlanda”, un scriitor țâfnos, arogant și pedant care nu intră în biserici pentru că „de unde vine el bisericile au provocat multe lacrimi”.

Filmul are un final fericit, și nu doar pentru că Thomas descoperă pasiunea fiului, dar și pentru că îți dai seama că greșești atunci când îți faci impresii greșite despre o etnie/nație: americani – atotcunoscători, olandezi – drogați, irlandezi – cu nasul pe sus, țigani – hoți.

Îl recomand din căldura unei camere de octombrie.

Popularity: 6%

Spielberg 8!

Ca să înţelegi noua creaţie a lui Steven Spielberg (Super 8), trebuie să înţelegi câteva lucruri elementare despre celebrul regizor. Acesta nu a avut o copilărie normală. Mama lui nu îi spunea “dacă nu papi tot te dau la ţigani” (un obicei cretin), ci “dacă nu mănânci tot o să te pape monstrul secret din baza secretă americană!”.

Când micuţul Spielberg a reuşit să deschidă pentru prima dată uşa frigiderului nu a văzut un munte de mâncare, ci posibili monştrii alimentari, mutanţi, experimente genetice militare. La pubertate, cel mai probabil în perioada când şi-a pierdut virginitatea, Spielberg vedea sexul ca pe o luptă cu un organ extraterestru venit să muşte din oameni. Şi cred că asta vă face să vă gândiţi la nişte efecte speciale, nu?

Apoi, după ce a crescut şi a început să facă filme, o dimineaţă din viaţa lui Spielberg decurgea cam aşa:

Vreau să fac un film. Ceva unic. Ceva ce nu am mai făcut până acum. Un monstru! Da, încă un monstru. Şi acesta vine din… spaţiu… da, încă un monstru din spaţiu. Şi mai e şi secret militar. Da, încă un monstru din spaţiu, ţinut secret militar de, cine altcineva, americani. Bun. Dar cu cine se luptă monstrul? Cu un copil. Da, să fie şi un copil, erou, că dă bine. Şi o mică poveste de dragoste între el şi o fată, aşa pentru impresia artistică. Hm… ceva lipseşte?! A, da! Efecte speciale. Multe. Vreau rachete mijto, monştii înfiorători, scene sângeroase şi copilaşi cu două trei coşuri pe faţă. Asta da film.”

Acum că toată lumea ştie ceva despre Steven Spielberg, să vă spun puţin despre filmul Super 8. Aceeaşi Mărie Spielberg cu o altă pălărie de efecte speciale. Dacă nu aveţi ceva mai bun de văzut, vizionare plăcută.

Popularity: 4%

Filmul celor n-jpe moraluri

Atipic, încep prezentarea filmului “Win Win” cu finalul. Adică morala. Problema e că filmul ăsta are nu una, nu două, ci mai multe moraluri. Şi eu am descoperit doar patru, dar mai sunt foarte multe. În ordinea explicaţiilor ar fi următoarele:

Adulţii greşesc. Şi cel mai dificil pentru ei este să admită că greşesc în faţa tinerilor. Şi dacă admit tot e un capăt de ţară şi totul devine o dramă şi o conspiraţie.

Părinţii nu trebuiesc iubiţi necondiţionat. O regulă stupidă spune că trebuie să îţi iubeşti părinţii. Indiferent. Ceea ce este o prostie fără margine. Copiii abandonaţi nu trebuie să facă sacrificiul de a-şi adora părinţii doar aşa, de decalogul cuiva.

Uneori să minţi e bine. Mereu spunem că e rău să minţi. Dar toţi minţim uneori cu scopul de a face un bine. Filmul ăsta arată că uneori, cu sacrificii, o minciună e binevenită.

Munca nu e ruşinoasă. Poate un avocat să fie barman? Poate un avocat să fie barman ca un al doilea loc de muncă? Da. Atunci unde e problema. Te sacrifici pentru familie.

“Win Win” e genul de film care îi arată adultului că nu trebuie să ai un idol în cei mai în vârstă, şi că undeva este un puşti de n ori mai cerebral şi matur ca toţi idolii tăi. Povestea se învârte în jurul unui avocat ce îşi riscă cariera pentru un câştig în plus.  Nu o riscă aşa cum se face în România, dar pentru un orăşel din New Jersey, ce face el e destul de imoral. În peisaj apare un puşti de 16 ani care vorbeşte puţin şi face puţin. Cu o atitudine de rebel, dar o morală puternică, le demonstrează tuturor din gesturi ce trebuie făcut în viaţă. Plus că puştiul e zeu la wrestling (sportul, nu teatrul în izmene).

Filmul nu doar că merită văzut, dar şi asimilat. E bun. Cum îmi dau seama când un film e bun rău? Nu apare în cinematograf. Nici măcar 3D.

P.S. – ghici cine e mama alcoolică şi drogată a puştiului minune? Hai ghici?! Cine ar putea juca bine rolul unei mame nebune, drogate şi imorale? Rose din “Doi bărbaţi şi jumătate”. Nu că e gândit tot filmul?

Popularity: 4%

Dacă plângi după o fată, să fie memorabil!

Prima dată când plângi după o fată trebuie să fie memorabil. Altfel uiţi repede, nu are nici un farmec şi să nu uităm că “Şi băieţii plâng câteodată”. Poate că te-a părăsit ea, te-a înşelat, ai înşelat-o tu şi îţi pare rău, ori precum în cazul meu, au intervenit păriţii. Dar acum să nu credeţi că am părinţi demni de operele shakespeariene.  În ciuda faptului că am pierdut două lucruri în urma acestui eveniment, poveste începe cam aşa:

Cred că aveam vreo 11 ani şi în locul restaurantului de la parter s-au instalat nişte penticostali/evanghelişti care puneau în fiecare seară filme la un proiector vechi precum cel din searialul M.A.S.H., iar ziua ne băteau la uşă şi ne întrebau dacă “l-am găsit pe Iisus?” şi dacă vrem să venim la ora 20:00 să vedem filmul cu Iisus. O bună ocazie să merg la “cinema” şi să scape mama de mine pentru câteva ore, oricum eram la 1 minut de casă şi ştia unde sunt. “Şi nu poţi să păţeşti nimic cu nişte oameni credincioşi”. Să îi spui asta lui Papa Benedict şi preotului de la Tanacu. Dar asta e altă poveste.

Nu mai ştiu cum se numeşte, dar o să îi spunem Y pentru că sună feminin. Y avea cam 14 ani, păr roşcovan, puţin mai durdulie şi şase degete la o mână, dar nu mai ţin minte care. Şi Y mă plăcea pe mine, în detrimentul celorlalţi de vârsta ei, pentru că eram amuzant. În prima seară când ne-am întâlnit am dat din mine cele mai bune glume până am ajuns să fiu luat de gât şi să devin protejatul ei. Ceilalţi erau geloşi, dar nu se puteau pune cu mine. Eram mic, slab, pletos şi amuzant. Calităţi pentru care fetele adoră pudelii. Nu cred că mai e nevoie să vă spun că filmul nu mai conta. Stăteam sprijiniţi unul pe celălat şi ne uitam cum îl crucifică pe Iisus. Dar nu prea ne interesa asta. Preferam să facem animale din degete în lumina proiectorului şi să râdem de cei mari care se pupau în umbra  “cinematografului”.

În a doua seară relaţia avansase. Iisus era tot acolo pe ecran, de la botez până la crucificare, şi noi în primul rând (a se observa că invers proporţional cu vârsta e şi poziţia ta cu o fată în cinema <<mic-în faţă>><<mare-în spate>>). Ne-am ţinut de mână şi din când în când ne mai întrebam ce ne place să facem în timpul liber. Dacă asta nu e relaţie, eu nu ştiu ce e. Dar totul avea să se termine mai repede decât ar putea spune evangheliştii “Iisus vine! Pocăiţi-vă!”.

Ne-am propus deja să avem o întâlnire. Unde altundeva dacă nu la “cinema”, în a treia seară de răstignire mesianică. În primul rând, noi doi, încă o seară. Ăsta clar e primul date. Dar astrele, planetele, probabil Dumnezeul creştin-ortodox şi notele de la şcoală aveau să se opună. De fapt ultimele erau motivul. Al n-jpelea 4 la matematică a enervat-o pe mama şi a spus “Gata cu filmul în seara asta! Stai acasă!”. Am încercat să îi explic faptul că mă văd cu o fată, roşcată, mai mare cu trei ani (fetish?), şase degete la o mână (fetish?), şi că o să iau mereu 4 la matematică. De asta a reuşit să se convingă singură până am terminat liceul. Dar a zis “nu şi nu!”. Şi uite aşa mama se împotrivea iubirii sincere şi se punea zid între mine şi Y, între mine şi o altă crucificare mesianică. Mă gândesc şi acum că Y a stat şi a aşteptat, iar când a văzut că nu mai vin a spus ceva ce mă doare şi acum dacă aud: “e ca toţi ceilalţi!”. În seara aia am plâns pentru prima dată după o fată, după o întâlnire, un film cu Iisus, o seară gratis de cinema.

Dacă ai şase degete la o mână, ştii că portarul Tafarel apăra mai bine după ce “l-a găsit pe Iisus” şi citeşti textul ăsta, să ştii că mama a fost de vină.

Înainte să înceapă filmul cu Iisus era mereu un teaser de 10-15 minute în care ne erau prezentaţi oameni celebri care după ce au devenit credincioşi au ajuns să fie mai buni în domeniul lor. Un astfel de exemplu era portarul brazilian Tafarel. Montajul video îl arăta ca pe o epavă sportivă până să meargă la biserică. După iluminare a devenit marele portar care a făcut istorie. Aşa spunea, colorat pe peretele alb, în film. Iar în aceea seară l-am întrebat pe tata:

- E adevărat că Tafarel era varză până să creadă în Dumnezeu?

- Ce? Ce dracu’ vă învaţă ăia acolo?

Popularity: 6%

Eu când vreau să…

… lungesc filmul, băi trag de cadre până îmi dau oamenii un urs ca premiu. Dar nu un urs adevărat. Cam aşa pot descrie filmul românesc “Eu când vreau să fluier, fluier”. Nu e un film rău, în comparaţie cu Poker este o capodoperă cinematografică, dar îi lipseşte sarea şi piperul. Apreciez că filmul nu are nici o legătură cu fostul regim, nu de alta, dar m-am săturat de trendul ăsta de a face filme despre viaţa din comunism. Mai rămâne să facă şi Nicolaescu unul, ca să arate ce greu făcea el filme în Epoca de Aur când era preferatul conducătorilor iubiţi.

Filmul “Eu când vreau să fluier, fluier” ar fi un scurt metraj simpatic dacă nu ar avea cadre statice şi plictisitoare lungi de n-jpe minute. Şi apropo, jur că nu am văzut în nici un film atâta ceafă de actor câtă am văzut în această producţie. Pur şi simplu, scenele de urmărire ale actorului principal sunt nelimitate. Cum de nu m-am gândit să îi număr negii de pe ceafă…

Povestea e simplă, simpatică, dar lungită pâna la plictisitor. Un puşcăriaş se enervează că mă-sa vrea să plece în Italia cu fratele lui mai mic şi face tot posibilul să nu se întâmple asta: bate un poliţist, ţine ostatică o studentă, o pune pe mămica lui să jure că nu pleacă în Italia cu fratele (puterea jurământului e ridicată la rang de promisiune supremă), scoate ostatica la o cafea, mai stă ceva ani la puşcărie. Chiar aşa se termină filmul. Se predă pe o şosea. Punct.

Filmul nu excelează în materie de multe lucruri, dar cred că a primit premiul (cred…) pentru că ilustrează foarte bine viaţa puşcăriaşilor din România.

Din partea mea vă recomand “Eu când vreau să fluier, fluier”, dar doar dacă vreţi să vă uitaţi la “Poker”. Mai bine…

Popularity: 8%