Îmi place să citesc presa locală din România. E plină de subiecte bune de glume, și dacă grupurile umoristice de la noi ar pune mâna măcar pe un ziar, chiar și național, poate ar mai diversifica glumele alea săptămânal de răsuflate. Dar avantajul meu că nu citesc ei, pentru că altfel descoperea toată lumea bunătate și talent de articol din fițuica constănțeană Liderul de Opinie. Articol integral îl găsiți AICI, și merită reclamă pentru că e scris în tonul profesionalist care face diferența dintre (ca exemplu) un radio pe FM și unul pirat pe tranzistor.

Doamna Carmen Ștefănescu, pentru că e o doamnă ce textul ei, a realizat un amplu material despre un călugăr, un alt călugar, al nu știu câtelea bisericos, ce se dă la carne fragedă și comite păcatul pedofiliei. Pentru fețele bisericești nu mai e nimic nou. Poate nu știm noi cei din afara clerului, dar pe lângă șpagă și milogeli, e posibil să fie și pedofilia o probă de acceptare în cadrul BOR. Dar să fie la ei…

Cum spuneam, doamna Carmen Ștefănescu a dat un titlu foarte explicit articolului: „Muie contra 40 de lei”. De ce să te cenzurezi până la urmă? Oricum și în Constanța cel mai citit ziar e tot Liberlickcan. Concurența e dură și trebuie să dai ce e mai bun din tine. Curios e faptul că în cadrul materialului, muia devine sex oral și relație sexuală orală, sintagme pe care din motive numai de Carmen Ștefănescu știute, nu a putut să le includă în titlu. Ciudat că se abține și de la restul cuvintelor scârbovnice. Eu sunt dezamăgit și mă așteptam, sincer, la un periplu colorat, mai ceva ca în piesele celor de la Paraziții.

În rest e bine că sunt credincioși, și motto-ul publicației este „Nu ne este frică decât de Dumnezeu!”, că CNA pentru presă scrisă nu avem. Norocul lor, norocul nostru…

Apoi au considerat că trebuie să scumpească, așa că au facut-o 600. 600 x 4 = 2,400. 2,400 x 2 ani + 2,200 (din primul an) + 600 de lei licența + 100 de lei lucrarea = 7,700 de lei. Atât am plătit timp de trei ani ca să pot spune că sunt jurnalist, că am învățat o meserie și că sunt capabil să lucrez în (aproape) orice redacție. Unii au dat mai puțin, alții mai mult, dar sunt curios cât a dat cel care a gândit titlul următorului articol:

Drama jurnalistului există. E greu de definit pentru că niciodată nu știi de ce te lovești. Poți să pleci cu handicapul că nimeni nu îți încurajează pasiunea, că în facultatea ta nu se învață nimic și nu ai reușit să faci nici măcar o oră de practică, poți să te izbești de propriul anti-talent și stângăcie în exprimare, ori pur și simplu (și e cea mai mare dramă) redactorul-șef e un cretin.

Articolul din stânga, publicat în suplimentul TV al ziarului Click, nu este semnat, și ăsta e un colac de salvare pentru redactor. De cele mai multe ori, când citești o mizerie într-un ziar cauți numele redactorului și începi să îl împroști cu laude. Dar așa cum eu nu judec vrăjitoarele, ci proștii care se duc la ele, nici pe redactori nu îi consider cei mai proști din Casa Presei.

Puțini știu cum începe ziua unui jurnalist. Pe scurt e cam așa: ședința de redacție, la prima oră, prezentarea subiectelor/ideilor, repartizarea acestora, munca propriu-zisă, prezentarea materialului. Logic și normal, redactorul-șef e responsabil și prezent la aproape 99% din evenimentele enumerate. Și dacă e prea ocupat, tot trebuie să arunce un ochi pe materialul final, că d-aia are salariu mare, funcția de șef și loc de parcare mai aproape de redacție.

Știrea din stânga, porcărie pe care sigur o citesc mulți ca niște zombii cretinizați, e rezultatul unei munci de echipă proastă. Ori proastă echipă.

Am încercat să prezint o probabilitate, și concluzia e cam așa: Zice lumea  că poporul e plin de proști și condus de un lider deștept (am zis deștept, nu bun). Dacă o redacție e plină de jurnaliști deștepți, licențiați, dar e condusă de un prost cu funcție?

Am ajuns să gândesc atât de profund doar pentru că „Giulia a rămas gravidă o dată cu cățeaua ei”.