Astăzi, între durerile de rinichi şi fuga până la şcoala generală, am rememorat un episod important al copilăriei mele. Înainte să povestesc episodul vreau să spun că e o plăcere să reîntâlneşti învăţătoarea, şi cred că este singura persoană care te poate descrie cu o precizie de 99%. Doamna Lupu Gabriela este recunoscută pe plan internaţional pentru excursiile senzaţionale şi îi mulţumesc pentru susţinere.
În jurul vârstei de 7-8 ani ştiam deja că Moşul nu există, dar îmi plăcea să mă mint singur. În acel an îmi doream din toată inima un TIR de jucărie, tata fiind un idol-şofer pentru mine. Spre nefericirea mea, de atunci, părinţii mei au avut bani doar de o carte de legende, necesară temelor şi studiului. Ca un copil prost ce eram am început să plâng şi să mă văicăresc. Eu vroiam TIR-ul. Parcă şi acum îmi amintesc feţele părinţilor mei, trişti şi ei pentru că nu puteau să îmi cumpere un rahat de TIR de jucărie (dar scump precum unul adevărat). La aproape 12 ani de la acel episod, le mulţumesc în scris lor pentru că acel cadou a fost mai eficient decât orice. Şi sunt mult mai fericit că nu mi-au cumpărat niciodată TIR-ul. Spre “drama” lor, în liceu am cheltuit salarii întregi la Gaudeamus.
De ce mi-am amintit de asta? Deoarece azi, când învăţătoarea a vrut să facă o poză cu mine, elevii de clasa a II-a mi-au dat clasă în ceea ce ţine de telefonie mobilă. Şi mulţi alţi copii vor telefoane. Dacă aş fi părintele tuturor le-aş cumpăra cărţi. Satisfacţia e mai mare. Din păcate mulţi părinţi sunt la fel de seci şi coloraţi la exterior precum telefoanele copiilor lor.
Mulţumesc.
P.S.- Am avut onoarea să îl întâlnesc pe “nepotul doamnei Neacşu”. Trebuie să recunosc, îmi doresc să ajungă un punkist/rocker rebel şi să îi demonstreze bunicii lui că “nu contează cât de lung ai părul”.
Popularity: 1%






