Tag Archives: film

Mihai Petre nu a acordat un interviu pentru NumaDeBine.eu

joconde petre

Acest interviu nu a avut loc, pentru că dacă era, clar nu se întâmpla. Nu?

Reporter: Domnule Mihai Petre. Cum merge viața?

Mihai Petre: Cha-cha 1 2 3, Cha-cha 1 2 3.

R: Am înțeles. Cum merge treaba cu activitatea dumneavoastră de…?

M. P.: Actor? Merge bine. Tocmai ce am aflat că o să fiu repatriat într-un nou rol pentru o telenovelă de la MediaPro. O să am un rol interesant, și foarte original.

R: Multe replici?

M.P.: Nu. Asta e și surpriza. Joc rolul unui revoluționar din viitor, mut și în scaun cu rotile, care descoperă plăcerea dansului. Și tot serialul o țin dintr-o salsa în rumba, vals, tango și dansul pinguinului. O să fie o nebunie de serial. Mi-au spus cei de la MediaPro că Elvis era așa cântăreț că își fredona toate replicile, iar eu sunt așa talentat că le pot dansa.

R: Păi și cu Românii au talent ce facem?

M.P.: E tot acolo în plan. Nici un stres. Anul ăsta chiar mi-am făcut timp să îmi scriu câteva replici noi: „ești dezamăgitor”, „nu”, „slab” și „ntz”. Am avut timp să o învât și pe Andra altă replică, ca să mai schimbe și ea „mi s-a făcut pielea de găină”. Poate mai bine, ce naiba. Acum o să spună: „mi s-a făcut laba gâștii de emoție”. Nu că e mai inspirat?

R: Mai dansează românii?

M.P.: Da cum să nu. Peste tot. La nunți, botezuri, înmormântări. Secretul este să dansăm.

R: Cum e România în criză? Cică se scumpește și mâncare, și curentul, și gazele. Resimți criza?

M.P.: Eu chiar nu resimt criza. M-am aciuat bine pe unde sunt acum și bănuțul vine. Pe bune de nu mă simt ca la TVR, nu alta. E bine. Concurență nu prea, cerințe nu prea grele. Merge treaba. Cât despre curent și altele, nu știu. Eu cred totuși că pot să susțin singur necesarul de gaze al României.

R: Mulțumesc pentru timpul neacordat.

M.P.: Nu ai pentru ce.

Popularity: 4%

Bingo, pietre și proteste…

10.000 de protestatari la o populație de aproximativ 20 de milioane de oameni nu înseamnă nimic. Așa că să nu ne mire dacă nu se schimbă nimic radical. Și să ne speriem dacă unele se schimbă de frica unor radicali. Oare o să ajungem ca în Ungaria? Cu niște radicali creștinizați? Niște fețe de sfinți impotenți, cum spunea Toma Caragiu în „Actorul și sălbaticii”.

Sâmbătă seara, pe Antena 3 era Revoluția Română iar pe Antena 1 era Revoluția Premiilor. Cam așa e viața: pe un drum se bat oameni pentru ceva, ce vor ei, iar pe un alt drum se bat unii pentru tichete colorate, bingo și Țociu&Palade. Se întrebau protestatarii că de ce nu au ieșit mai mulți români în stradă. Păi dacă te sună Țociu, nu trebuie să stai acasă?

Protestastatarii ăia pașnici, care cică au făcut și Revoluția din 1989, și o spun cu atâta mândrie de parcă nu au făcut-o în primul rând pentru ei, stau cu hârtiuțe în mâini și fac declarații belicoase la TV. Nu prea își dau seama mulți dintre ei că sunt deja un cal de bătaie pentru celelalte formațiuni politice. Că printre ei se plimbă țanțoși Diaconeștii, Antoneștii și Ponții. Ei o țin una și bună că ăsta-i rău.

Și mai sunt și protestatarii violenți, niște cretini prin definiție. În care cap au gândit ei că Băsescu va demisiona de supărare că un magazin Vodafone a fost devastat? A cui judecată proastă consideră că un jandarm însângerat este un motiv pentru Băsescu să demisioneze. Și de ce să dai cu pietre în pompieri? Atâtea întrebări și prea puține răspunsuri.

La ora asta încă sunt protestatari. Unii au venit la Universității pentru Raed Arafat, alții pentru Arahat, taxa auto, salarii mai mari, etc. Și unii își cumpără bilete la bingo.

 

Popularity: 6%

Casting pentru sketch!

Mâine pe la ora 12 voi filma un nou episod al neliniștitei minți care mă domină. Dacă sunteți la curent cu celelalte „producții” ale blogului, filmulețul de mâine e tot o porcărie, mică și ironică. Dar asta o să vă dați singuri seama când termin și montajul.

Până în ziua de filmare am decis totuși să fac un casting printre prieteni, pentru că am nevoie de mulți actori. Așa că, după ce în prealabil am stabilit cu ei că pe 26 noiembrie la ora 12:30 filmăm, am vrut să văd dacă au uitat și să îi testez. Pentru a evita fraze pompoase precum mai devreme, am vrut să râd de ei. Știu, nu am prieteni mulți.

- Alo. Bună ziua.

- Bună ziua.

- Vă sun din partea Media Consulting. Am primit CV-ul dumneavoastră pe Best Jobs, pentru rolul de figurantă în filme, și eram curioși dacă mai sunteți disponibilă…

- Ăăăă… pardon? Eu?

- Da, avem CV-ul dumneavoastră în baza noastră de date și avem o filmare pentru care avem nevoie de dumneavoastră. Sunteți disponibilă?

- Mă scuzați dar nu îmi amintesc când am aplicat… ăăă…

- Am chiar aici în fața mea, pe computer, CV-ul dumneavoastră, și ați aplicat acum 2 săptămâni.

- Nu îmi amintesc… Numele meu este Ștefania O…. (este minunat când își dau singuri numele, practic îți fac jocul).

- Da, da, chiar dumneavoastră. Ștefania O… Scrie aici că acceptați orice rol.

- Ăăăă…

- A, acum văd. Îmi cer scuze, colegii de la recrutări au selectat CV-ul dumneavoastră pe baza experienței și a pozelor de pe Facebook. Este o procedură nouă de casting. Da, asta era. Oricum, sunteți disponibilă pentru o filmare?

- Ăăă… când?

- Mâine la ora 12:30, la Buftea la Castel Film.

- Ăăăă (pauză în care se gândește „să joc într-un film la Buftea pentru Castel Film sau pentru un blog? Ce să fie?”). Problema e că mâine plec la țară și nu cred că pot. (BAZINGA!) Pot să revin cu un telefon în… 2 ore?

- Da, așteptăm. Mulțumim. O zi bună.

- Asemenea.

Problema e că nu m-am putut abține din râs și a trebuit să o sun 10 minute mai târziu ca să îi mulțumesc pentru faptul că a refuzat Castel Film în detrimentul meu.

Poftim, așa se face un casting.

Popularity: 13%

Lucruri de făcut în viață

Mi-am propus multe în viață, dar am o listă pe care vreau neapărat să o bifez până la 35 de ani: să particip la un triatlon, să merg cu bicicleta până în Vamă, să particip la un concurs de mâncat pizza, să scriu o carte, și cel mai recent țel adăugat pe listă, să merg pe jos mult. Ultima idee nu îmi venea dacă nu exista un film atât de inspirațional precum The Way.

The Way e genul de film pe care nu trebuie să îl ratezi pentru simplul fapt că nu prea o să îl vezi la cinema, și nici nu cred că o să fie premiat la Oscar. Atât de bun este.

Daniel, un american aventurier fără șanse de vindecare, moare în prima lui zi de pelerinaj spre Santiago de Compostela. Un pelerinaj lung de aproximativ 800 de km, început în Pirineii francezi. Tatăl lui vine în Europa pentru a lua trupul fiului și are parte de o revelație atunci când se hotărăște să parcurgă traseul pe care fiul său nu a mai ajuns. Și pleacă la drum cu echipamentul fiului și o cutie cu cenușa acestuia, cenușă ce o împarte pe drum.

Povestea e simplă, moralizatoare și hilară de multe ori, filmul fiind lipsit de acel clișeu religios. Pelerinajul nu are ca scop religia, mulți dintre cei care îl fac fiind pur și simplu în căutarea unei aventuri sau evadări. Pe drum, Thomas, tatăl lui Daniel, întâlnește oameni foarte diferiți: Joost din Amsterdam, un olandez petrecăreț, mai mereu drogat, ușor indiscret, dar politicos; Sarah, o canadiancă cu multe probleme în viață, printre care un fost soț violent și un avort nedorit; și Jack „din Irlanda”, un scriitor țâfnos, arogant și pedant care nu intră în biserici pentru că „de unde vine el bisericile au provocat multe lacrimi”.

Filmul are un final fericit, și nu doar pentru că Thomas descoperă pasiunea fiului, dar și pentru că îți dai seama că greșești atunci când îți faci impresii greșite despre o etnie/nație: americani – atotcunoscători, olandezi – drogați, irlandezi – cu nasul pe sus, țigani – hoți.

Îl recomand din căldura unei camere de octombrie.

Popularity: 6%

Ăăă… o să vină și Apocalipsa!

Am scăpat. Încă o Apocalipsă pe care o trecem cu bine. Știu, nu intrați în panică, Iisus&Co. se lasă așteptat dar nu putem schimba noi cursul istoriei, al meteoriților, etc. Să sperăm că nu vine după ce ne venim singuri de hac cu o bombă atomică.

Oricum, am o veste bună. Toți panicații care cred că Apocalipsa vine la o dată „specială” precum 11.11.2011/12.12.2012/13.13.2013 trebuie să se liniștească și să nu mai dea bani cretinilor care calculează ora și locul de aterizare al celor 4 Călăreți Fără Cu Cap ai Apocalipsei.

Am aflat eu când vine Mântuirea. Cu ajutorul a două beri și un ficat de preșcolar. Doamnelor și domnilor, Apocalipsa o să vină într-o zi obișnuită de vineri seară, exact când ne pregătim de un weekend odihnitor sau o ieșire la iarbă verde. Da, conform estimărilor mele, Providența nu o să ne lase să ne bucurăm de un ultim weekend, și o să ne judece repede sâmbătă ca să fie liber duminică. Excepție e cazul în care Providența e evreu. Atunci sâmbătă așteptăm judecarea și intrăm la proces duminică dimineață. De asemenea, cel mai probabil o să fim în rândul lumii, adică vorba mamei „Când vine Dracu`, ne ia pe toți”.

Așa că nu vă mai panicați, nu vă mai uitați la stele și dacă tot vine Apocalipsa într-o vineri încercați să lipsiți una-două zile de la muncă pentru a vă distra.

Popularity: 3%

Felicitări. L-aţi făcut pe Hitler plictisitor!

Când a apărut prima versiune amuzantă a secvenţei cu Hitler din filmul Der Untergang a fost amuzant. Cred că am şi plâns de râs. Cred că prima variantă era cu Dacia Sandero, ori Duster. Apoi a apărut şi varianta cu eşecul liceenilor la bac, versiune mult mai amuzantă. Dar AJUNGE! Sunt atâtea versiuni acum că a devenit deja plictisitor şi stupid. Cine nu are inspiraţie să facă ceva legat de un eveniment, ia repede secvenţa din film, îi pune o subtitrare şi gata. Acum, de câte ori văd o nouă variantă de Der Untergang îmi aduc aminte de singurul film care nu te plictiseşte niciodată: Benny Lava.

Nu e Hitler amuzant şi nici interesant ca fiinţă umană (dacă nu eşti de acord cu mine înseamnă că trebuie să mergi la un psihiatru evreu), dar acum nici măcar 0,000001% din umorul situaţiei din film nu mai e amuzant.

Repetiţia e mama plictiselii.

Popularity: 6%

Parisul e mai frumos când plouă

Nu ştiu dacă ăsta e titlul potrivit, dar mai am o variantă: “Era mai bine în trecut”. Cel puţin astea sunt singurele variante care îţi vin în minte după ce vezi filmul “Midnight in Paris”. E o regulă pe care cred că am descoperit-o. Dacă vrei să vezi un film romantic, să fie bun, şi nu suporţi altă limbă exceptând engleza, trebuie să cauţi filme cu Paris, filmate în Franţa, cu doi-trei actori franceji. O să fie, precum în cazul de faţă, cu un actor american pe care nu îl apreciez (luând în calcul celelalte filme), dar ambientul şi atmosfera o să te facă să uiţi de jocul actoricesc şi grosolonia de a vorbi atâta engleză în Paris. Au şi eu mândria lor.

Gil vine tocmai din California la Paris, cu logodnica, pentru a-şi da seama că nici o vilă dinn Malibu nu poate fi mai fascinantă ca Parisul (zi şi noapte). E mirajul ăla care îi atrage pe toţi pseudo-artiştii. Să meargă toţi la Mecca literaturii şi să calce pe urmele idolilor literari, aşa cum un chitarist începător se chinuie la cover-urile legendelor rock. De asemenea, Gil îşi dă seama că nici logodnica lui nu e muza lui, dar asta e partea siropoasă a filmului şi te las să o savurezi fără să-ţi spun nimic.

Gil e atât de norocos încât numai un scenarist bun putea să gândească o asemenea poveste. Întoarcerea în timp, în epoca pe care ţi-o doreşti, cu oamenii pe care îi adori, în atmosfera după care tânjeşti. Dali, Hemingway, Fitzgerald, Cole Porter, etc. Ăştia sunt oamenii pe care eroul filmului vroia să îi cunoască. Şi vă spun sincer, îmi place Salvador Dali (la Ploieşti aveam Geopoliticus Child deasupra televizorului, pentru că era… o nebunie) dar după ce am văzut filmul ăsta vreau să cunosc mai multe despre Omul Salvador Dali. Şi acelaţi lucru şi în cazul lui Hemingway.

Filmul e bun. E atât de bun încât merită să îl vezi de fiecare dată când simţi că eşti mai aproape de o lume precum cea din Melancholia. Ajută. Chiar e un tratament pentru urechi, ochi şi inspiraţie. Acum ştiu sigur cum va arăta finalul cărţii mele, dacă ma hotărăsc la un moment dat să scriu una.

Popularity: 5%

Spielberg 8!

Ca să înţelegi noua creaţie a lui Steven Spielberg (Super 8), trebuie să înţelegi câteva lucruri elementare despre celebrul regizor. Acesta nu a avut o copilărie normală. Mama lui nu îi spunea “dacă nu papi tot te dau la ţigani” (un obicei cretin), ci “dacă nu mănânci tot o să te pape monstrul secret din baza secretă americană!”.

Când micuţul Spielberg a reuşit să deschidă pentru prima dată uşa frigiderului nu a văzut un munte de mâncare, ci posibili monştrii alimentari, mutanţi, experimente genetice militare. La pubertate, cel mai probabil în perioada când şi-a pierdut virginitatea, Spielberg vedea sexul ca pe o luptă cu un organ extraterestru venit să muşte din oameni. Şi cred că asta vă face să vă gândiţi la nişte efecte speciale, nu?

Apoi, după ce a crescut şi a început să facă filme, o dimineaţă din viaţa lui Spielberg decurgea cam aşa:

Vreau să fac un film. Ceva unic. Ceva ce nu am mai făcut până acum. Un monstru! Da, încă un monstru. Şi acesta vine din… spaţiu… da, încă un monstru din spaţiu. Şi mai e şi secret militar. Da, încă un monstru din spaţiu, ţinut secret militar de, cine altcineva, americani. Bun. Dar cu cine se luptă monstrul? Cu un copil. Da, să fie şi un copil, erou, că dă bine. Şi o mică poveste de dragoste între el şi o fată, aşa pentru impresia artistică. Hm… ceva lipseşte?! A, da! Efecte speciale. Multe. Vreau rachete mijto, monştii înfiorători, scene sângeroase şi copilaşi cu două trei coşuri pe faţă. Asta da film.”

Acum că toată lumea ştie ceva despre Steven Spielberg, să vă spun puţin despre filmul Super 8. Aceeaşi Mărie Spielberg cu o altă pălărie de efecte speciale. Dacă nu aveţi ceva mai bun de văzut, vizionare plăcută.

Popularity: 4%

Filmul celor n-jpe moraluri

Atipic, încep prezentarea filmului “Win Win” cu finalul. Adică morala. Problema e că filmul ăsta are nu una, nu două, ci mai multe moraluri. Şi eu am descoperit doar patru, dar mai sunt foarte multe. În ordinea explicaţiilor ar fi următoarele:

Adulţii greşesc. Şi cel mai dificil pentru ei este să admită că greşesc în faţa tinerilor. Şi dacă admit tot e un capăt de ţară şi totul devine o dramă şi o conspiraţie.

Părinţii nu trebuiesc iubiţi necondiţionat. O regulă stupidă spune că trebuie să îţi iubeşti părinţii. Indiferent. Ceea ce este o prostie fără margine. Copiii abandonaţi nu trebuie să facă sacrificiul de a-şi adora părinţii doar aşa, de decalogul cuiva.

Uneori să minţi e bine. Mereu spunem că e rău să minţi. Dar toţi minţim uneori cu scopul de a face un bine. Filmul ăsta arată că uneori, cu sacrificii, o minciună e binevenită.

Munca nu e ruşinoasă. Poate un avocat să fie barman? Poate un avocat să fie barman ca un al doilea loc de muncă? Da. Atunci unde e problema. Te sacrifici pentru familie.

“Win Win” e genul de film care îi arată adultului că nu trebuie să ai un idol în cei mai în vârstă, şi că undeva este un puşti de n ori mai cerebral şi matur ca toţi idolii tăi. Povestea se învârte în jurul unui avocat ce îşi riscă cariera pentru un câştig în plus.  Nu o riscă aşa cum se face în România, dar pentru un orăşel din New Jersey, ce face el e destul de imoral. În peisaj apare un puşti de 16 ani care vorbeşte puţin şi face puţin. Cu o atitudine de rebel, dar o morală puternică, le demonstrează tuturor din gesturi ce trebuie făcut în viaţă. Plus că puştiul e zeu la wrestling (sportul, nu teatrul în izmene).

Filmul nu doar că merită văzut, dar şi asimilat. E bun. Cum îmi dau seama când un film e bun rău? Nu apare în cinematograf. Nici măcar 3D.

P.S. – ghici cine e mama alcoolică şi drogată a puştiului minune? Hai ghici?! Cine ar putea juca bine rolul unei mame nebune, drogate şi imorale? Rose din “Doi bărbaţi şi jumătate”. Nu că e gândit tot filmul?

Popularity: 5%

Dacă plângi după o fată, să fie memorabil!

Prima dată când plângi după o fată trebuie să fie memorabil. Altfel uiţi repede, nu are nici un farmec şi să nu uităm că “Şi băieţii plâng câteodată”. Poate că te-a părăsit ea, te-a înşelat, ai înşelat-o tu şi îţi pare rău, ori precum în cazul meu, au intervenit păriţii. Dar acum să nu credeţi că am părinţi demni de operele shakespeariene.  În ciuda faptului că am pierdut două lucruri în urma acestui eveniment, poveste începe cam aşa:

Cred că aveam vreo 11 ani şi în locul restaurantului de la parter s-au instalat nişte penticostali/evanghelişti care puneau în fiecare seară filme la un proiector vechi precum cel din searialul M.A.S.H., iar ziua ne băteau la uşă şi ne întrebau dacă “l-am găsit pe Iisus?” şi dacă vrem să venim la ora 20:00 să vedem filmul cu Iisus. O bună ocazie să merg la “cinema” şi să scape mama de mine pentru câteva ore, oricum eram la 1 minut de casă şi ştia unde sunt. “Şi nu poţi să păţeşti nimic cu nişte oameni credincioşi”. Să îi spui asta lui Papa Benedict şi preotului de la Tanacu. Dar asta e altă poveste.

Nu mai ştiu cum se numeşte, dar o să îi spunem Y pentru că sună feminin. Y avea cam 14 ani, păr roşcovan, puţin mai durdulie şi şase degete la o mână, dar nu mai ţin minte care. Şi Y mă plăcea pe mine, în detrimentul celorlalţi de vârsta ei, pentru că eram amuzant. În prima seară când ne-am întâlnit am dat din mine cele mai bune glume până am ajuns să fiu luat de gât şi să devin protejatul ei. Ceilalţi erau geloşi, dar nu se puteau pune cu mine. Eram mic, slab, pletos şi amuzant. Calităţi pentru care fetele adoră pudelii. Nu cred că mai e nevoie să vă spun că filmul nu mai conta. Stăteam sprijiniţi unul pe celălat şi ne uitam cum îl crucifică pe Iisus. Dar nu prea ne interesa asta. Preferam să facem animale din degete în lumina proiectorului şi să râdem de cei mari care se pupau în umbra  “cinematografului”.

În a doua seară relaţia avansase. Iisus era tot acolo pe ecran, de la botez până la crucificare, şi noi în primul rând (a se observa că invers proporţional cu vârsta e şi poziţia ta cu o fată în cinema <<mic-în faţă>><<mare-în spate>>). Ne-am ţinut de mână şi din când în când ne mai întrebam ce ne place să facem în timpul liber. Dacă asta nu e relaţie, eu nu ştiu ce e. Dar totul avea să se termine mai repede decât ar putea spune evangheliştii “Iisus vine! Pocăiţi-vă!”.

Ne-am propus deja să avem o întâlnire. Unde altundeva dacă nu la “cinema”, în a treia seară de răstignire mesianică. În primul rând, noi doi, încă o seară. Ăsta clar e primul date. Dar astrele, planetele, probabil Dumnezeul creştin-ortodox şi notele de la şcoală aveau să se opună. De fapt ultimele erau motivul. Al n-jpelea 4 la matematică a enervat-o pe mama şi a spus “Gata cu filmul în seara asta! Stai acasă!”. Am încercat să îi explic faptul că mă văd cu o fată, roşcată, mai mare cu trei ani (fetish?), şase degete la o mână (fetish?), şi că o să iau mereu 4 la matematică. De asta a reuşit să se convingă singură până am terminat liceul. Dar a zis “nu şi nu!”. Şi uite aşa mama se împotrivea iubirii sincere şi se punea zid între mine şi Y, între mine şi o altă crucificare mesianică. Mă gândesc şi acum că Y a stat şi a aşteptat, iar când a văzut că nu mai vin a spus ceva ce mă doare şi acum dacă aud: “e ca toţi ceilalţi!”. În seara aia am plâns pentru prima dată după o fată, după o întâlnire, un film cu Iisus, o seară gratis de cinema.

Dacă ai şase degete la o mână, ştii că portarul Tafarel apăra mai bine după ce “l-a găsit pe Iisus” şi citeşti textul ăsta, să ştii că mama a fost de vină.

Înainte să înceapă filmul cu Iisus era mereu un teaser de 10-15 minute în care ne erau prezentaţi oameni celebri care după ce au devenit credincioşi au ajuns să fie mai buni în domeniul lor. Un astfel de exemplu era portarul brazilian Tafarel. Montajul video îl arăta ca pe o epavă sportivă până să meargă la biserică. După iluminare a devenit marele portar care a făcut istorie. Aşa spunea, colorat pe peretele alb, în film. Iar în aceea seară l-am întrebat pe tata:

- E adevărat că Tafarel era varză până să creadă în Dumnezeu?

- Ce? Ce dracu’ vă învaţă ăia acolo?

Popularity: 6%