Odată cu venirea anotimpului rece, românul a lăsat mijloacele de transport eco să-și tragă piulițele pân’ or da ghioceii și au început să se înghesuie în autobuze. Autobuzele care odinioară erau o oază de răcorire (traiască aerul condiționat!), acum au devenit o vacanță de x stații în Egipt. Mergi mai mult, te încălzești mai mult. E demonstrat pe pielea mea! Și totuși…

La fel cum nu-ți poți alege vecinii, nu-ți poți alege nici persoanele cu care călătorești. Uneori se creează un fel de cocktail exagerat de mirosuri, parfum amestecat cu transpirație, naftalină și încă ceva – ceva ce le face pe toate sa pălească, inclusiv mercaptanul din butelii…

Se știe că întotdeauna urcă undeva pe la Victoriei (sau ma rog, întotdeauna cu puțin timp înaintea mea), se-așează pe unul din cele 4 locuri din spatele autobuzului și stă. Stă și pute. Dacă stă nemișcat, mirosul nu se degajă așa rapid – deși acest lucru este practic imposibil din cauza traficului (al dracu’ trafic!). Și aici începe distracția. Cum începe să se simtă mirosul, se formează un spațiu gol maaaaaaare în jurul sursei, și lumea începe să se ghideze după instinctul de supraviețuire. Fiecare se adaptează cum poate: unul pune mâna la nas, altul își trage fularul pe juma’ de față, iar cei care stau îngrămădiți și n-au cum să se miște își îndeasă gâtul în gulerul de la geacă tocmai ca niste broaște țestoase, sperând ca la următoarea stație să se elibereze autobuzul astfel încât să coboare să ia o gura de aer…

„Da’ dă-te domne odată jos, că murim aici!” zice un nene mai curajos făcând un pas spre sursă dând s-o înșface, poate poate o va intimida și-o va șterge cu tot cu miros. Uneori, această abordare dă roade și săracul om coboară – alteori, îți trântește drepturile omului în nas. Și n-ai altceva de făcut decât să taci și să suferi cu nasul în fular, sperând că-ți va rămâne parfum și pentru restul de 8 stații. Iar de obicei doar omul coboară pentru că mirosul persistă mai mult decât Chanel No. 5…

Și mai urcă așa, câte unul, care când vede locurile goale se bucură și sprintează spre ele. Cei din jur îl observă și cu o privire ce spune „uite-l și p-ăla” încep să îi urmărească toate mișcările. Și-l văd cum ajunge în perimetru, cum se așează și adulmecă încercând să identifice sursa, apoi cum pleacă spășit. Nefericitul…

Dar de, ce să-i faci. La tăț’ ni-i greu…

Popularity: 11%