Tag Archives: loc de munca

A căzut un fund important

scari

În ciuda faptului că titlul sună pompos și important, textul care urmează nu are legătură cu politica. Nici cu vedetele, ori domeniul sportiv. Nimic din toate cele enumerate. E doar o poveste despre cum am reușit să cad de pe cea mai de jos treaptă, dar nu a societății, ci a locului de muncă.

Totul a început acum aproximativ o săptămână, într-o dimineață de un viscol nemernic, când mânat de un entuziasm tipic de a ajunge mai repede la muncă, am alunecat pe scările de la intrarea în firmă. Condițiile se prezentau în felul următor: trepte înalte de marmură, fără nimic pe ele care să împiedice alunecarea, ude de la zăpada proaspăt căzută, nici o balustradă. Șase la număr, fatidică cifră. Eu, posesorul unor bocanci impresionanți, și să nu uităm, burgundy, am pășit cu încredere, cu stângul. Vă rog, luați aminte la simbolistică: șase trepte, piciorul stâng, viscol, loc de muncă. Am căzut. Piciorul stâng s-a extorsionat spre dreapta, urmând o prăbușire frontal-stânga, cu genunchiul pe următoarea treaptă.

Au urmat apoi momente de agonie, blesteme, luminița de la capătul tunelului, pasaje din Biblie, reveniri la origini și alte ezoterico-incursiuni. M-am adunat și am purces șontic spre lucru.

Cu timpul durerea a dat dovadă de încăpățânare, Diclofenacul fiind frecție la picior, genunchiera o simplă formalitate și mersul la medicul de familie o revedere amicală. Între timp, la același sediu, în ciuda faptului că unii dintre ei bravează și acum la citirea acestui text, alți nefericiți patinau pe scări. Patinau, se loveau, comentau. Nici o schimbare.

Ieri am aflat de la un renumit medic ortoped că am o leziune a ligamentului. Miroase rău a bisturiu. Mai bag antiinflamatorii și poate scap, dar surpriză: la aproape o săptămână de când scările au devenit imposibil de escaladat, au fost puse preșulețe verzi.  Această schimbare mă întristează din două motive: îmi plăcea să urc scările precum un ninja, lipit de perete; de asemenea, mă duce cu gândul la faptul că a picat un fund important pe scări, lucru ce a dus la această schimbare. În curând poate apare și o balustradă. Și dacă tot e vremea schimbărilor, și genunchiul nu se lasă vindecat de pastile, montăm și un lift pentru scaunul cu rotile.

Așa că, un sfat pentru situații de criză asemănătoare: dacă vreți o schimbare, trebuie să se rupă un fund/gât important. Altfel, slabe șanse.

Popularity: 2%

Metrorex, de ce nu răspunzi la SMS?

metrou sms

Când aștepți în stația de autobuz și îngheți de frig, când un șofer îți strică ziua cu frânele lui nervoase, ori când pur și simplu o controloare nu înțelege că tu ai validat cardul dar aparatul țipa la tine, primul lucru pe care îl auzi din boxele carcasei pe roți e „RATB a îmbunătățit sistemul de taxare pentru bla bla confortul tău bla bla orgasmica deplasare…”. Mă miră faptul că în metrou nu auzim același discurs motivațional, mai ales că în ultimii ani a tot crescut biletul călătoriei cu metroul de zici că… nu știu ce să zic, dar 4 lei pentru două călătorii e mult. De banii ăștia intru dimineață la metrou și ies seara ca să simt că am investit bine suma.

Pentru o îmbunătățire a sistemul de taxare, Metrorex a introdus sistemul de taxare prin SMS, dar o să vedeți și voi că lumea nu o știe unde și cum să dea SMS-ul, o să fie coadă la aparat, haos, metrou pierdut, nervi, bătaie, paznici ce nu se vor băga, etc. Așa că trebuie să explic pe înțelesul tuturor cum se intră la metrou cu SMS-ul. Totul se rezolvă în cinci pași:

1. Se coboară la metrou după ce te-ai asigurat că nu există nici o altă metodă mai ieftină și mai rapidă de a ajunge la punctul B.

2. Se scormonește prin buzunare în căutarea sumei de 4 lei. Dacă ai 10 lei e mai rentabil să optezi pentru zece călătorii, dar în situația de față ești sărac. Nu ai bani nici de un covrig sau o ojă produsă la Fukushima și vândută la una din coșmeliile de la metrou.

3. Îți pui mâinile în cap și înjuri printre dinți sistemul, birocrația, locul de muncă, șeful, zeii, etc. Dar…

4. … Metrorex te salvează. Cu un simplu SMS activezi extraopțiunea de intrat la metrou. Tot ce trebuie să faci este să realizezi o rapidă, dar eficientă, scanare a agendei telefonului personal și să trimiți un SMS persoanei care stă cel mai aproape de locația ta. Mesajul trebuie să fie următorul: „Salut X. Sunt Horhe. Ce mai faci? Uite pe mine tocmai ce m-a lovit metroul la gura de metrou de la tine. Poți să ajungi repede aici? P.S. – Adu 4 lei plz”. Dacă prima persoană nu răspunde prompt la apel, repetă până lărgești aria și îți dai seama că trebuie să mergi pe jos.

5. Așteaptă și gândește o replică amuzantă pentru cel care îți aduce banii de bilet.

Acestea fiind zise, este adevărat, Metrorex a îmbunătățit sistemul de taxare, iar în curând vor să implementeze următoarele modalități de a intra la metrou: pe caiet, pe ochi frumoși, pe credit, pe viață. Pe cuvântul meu.

Popularity: 5%

Direct din Asia, noul trend feminin: clanțing!

doorknob1.1

Nici planking-ul nu îmi era foarte clar, dar până la un punct era inofensiv și amuzant. Așa îmi distram colegele la muncă, pentru a le distrage atenție de la greșelile pe care le făceam. Știu, eram un planking-whore. Cu toate astea, planking-ul e depășit acum. La fel și owling-ul, standing-ul și working-ul. Bine, ultimul era depășit de mult. Avantajul e că am devenit băiat serios, muncesc acum, nu mai trebuie să mă întind pe birouri pentru un ban cinstit. Plus că…

… direct din Asia, acolo unde a apărut hârtia, medicina naturistă și ceaiul, vă prezint: doorknobing-ul!

Pentru un profan ca mine, doorknobing-ul este o artă neînțeleasă. O străveche metodă chineză de tratare a migrenelor. Sau poate o metodă japoneză de a arăta onoarea față de cineva. Ori singurul lucru pe care mai pun gura nord coreenii de când se Kim atâta pe ei. În principiu, doorknobing-ul înseamnă ceva profund, altfel nu găseam pe internet cataloage întregi cu fete care ling diferite clanțe de îți vine să privești ușa cu alți ochi. Oblici.

Multe fotografii sunt abstracte, cu tinere cocoțate pe ușă și încercând să lingă clanța cât mai abstract, altele o ling semi-îmbrăcate, ori din cădițe de plastic, dar predomină clasicul „linge clanța din genunchi”. Pentru orice doritor, o altă poziție, o altă clanță. O Kama Sutra a lăcătușului. Tu alegi, cheia e la tine.

Doorknobing-ul o să prindă sigur la români, noi fiind obișnuiți cu tradiționalul „ai rămas cu clanța-n mână!”. Problema e că româncele sunt pragmatice, și lor nu poți să le dai clanța. Poate 2-3 leșinate  să stea cu gura pe mânerul de la BMW, dar sigur nu o să poți invita o duduie din club să îți lingă mânerul de la intrare.

Așa e dom`le în România. Femeile nu sunt deschise la nou.

P.S. – asta îmi amintește de remarca unui preot român după dezastrul de la Fukushima: „așa merită asiaticii, pentru că sunt păcătoși și au desenele alea animate erotice”. 8/10 persoane din grupul meu nu știu ce e aia hentai, dar un preot știe… Divin!

P.S. 2 – scenariu de film eroic: „Lucreția. O tânără de 18 ani, venită din provincie pentru a studia arta tâmplărie la o facultate particulară din București. Dar pentru a câștiga o pâine e nevoită să facă clanțing…”. Va continua.

Popularity: 13%

Aventuri din câmpul muncii: Băiatul de la Ruby Rose

comis voiajor

La 16 ani ai vise, cerințe, dorințe. Vrei să îți cumperi lucruri pe care părinții tăi le văd complet nefolositoare. Așa cum mi-am dorit și eu la 16 ani o chitară electrică. Cică totuși trebuia să muncesc pentru asta. Și nu genul de job prestat acasă: un vas spălat = 1 leu. Nu! Treabă serioasă, cu trezit de dimineață, semnat un act, și tot tacâmul.

Piața muncii la 16 ani e mai degrabă buticul muncii. Ai de ales între împărțit pliante, domeniul vânzărilor și firma părinților.  Am ales domeniul vânzărilor, o experiență nouă, plus că în anunț spunea că pot face și 2.000 de lei pe lună. Cine nu vrea 2.000 de lei pe lună, mai ales când scrie negru pe alb, sincer și onest, că atât o să câștigi?

Într-o casă înghesuită undeva pe la Piața Muncii (ironic, nu?), ne-am adunat 20 de tineri, 15-16-17 ani, toți cu dorința de a câștiga bani. Mulți. Nu 2.000 de lei, dar măcar 1.900. Cele două săptămâni de training au dus la următoarea concluzie: „fetele trebuie să poarte fuste scurte și băieții să mintă frumos”. Ce vindeam? Produse de îngrijire corporală și cosmetice. Pentru cine? Oricine aflat într-o bancă, farmacie, butic, gheretă, cașcarabetă. Nu aveam voie să deschidem geanta cu produse pe stradă, ci doar între patru pereți. Am primit harta cu zona pe care trebuia să merg două săptămâni, geanta neagră, produsele înghesuite în geantă și încurajări. Timp de opt ore pe zi, de luni până vineri, trebuia să bat la pas străzile din zona Gara de Nord. Să intru în benzinării, hoteluri, buticuri, tonete de ziare, covrigării, marochinării, sex shop-uri, etc. Mă descurcam bine. Știam că doamnelor cu buze groase trebuie să le recomand rujurile „pentru a evidenția frumusețea și senzualitatea gurii”, duduile cu ochi frumoși le vorbeam despre „rimelul cu aplicare ușoară”, iar bărbaților le recitam din memorie, timp de cinci minute, despre proprietățile săpunului lichid, când ei tot ce vroiau era o ojă pentru soție.

Produsele erau de la Ruby Rose, așa că în scurt timp am devenit cunoscut în zonă ca Băiatul de la Ruby Rose. Entuziasmant! Rapid mi-am dat seama că afacerea nu mergea. Fetele vindeau mai mult ca băieții și noi prezentam mai mult decât să vindem.  Plus că la un calcul rapid, 10% din cât vândusem era aproape nimic. Acopeream transportul și mâncarea, deci profit zero. Am mai rezistat alte două săptămâni, zile presărate cu un leșin public la 44°C și un sprint olimpic de 400 de metri cu 10 câini turbați de căldură după mine. Într-un final am demisionat în condiții amiabile, mi-am primit salariul și un bonus de două creme și un gel de duș. Cremele le-am făcut cadou și gelul de duș mi-a provocat o epilare zdravănă pe picioare. Era gel de duș cu efect de epilare. Tot restul verii am avut picioarele galbene și fine, precum fotbaliștii metrosexuali.

Am învățat din această primă experiență. Banii se câștigă greu. Oamenii sunt naivi dacă le faci complimente. Tinerii sunt naivi dacă le arăți sume mari de bani. Dar într-un final părinții apreciază efortul, așa că am primit restul de bani pentru chitară. A mai rămas doar să îmi dau seama apoi că nu știu să cânt la ea.

Urmează un alt loc de muncă, bani pentru profesor…

Popularity: 9%

Ghid culinar: ce pizza să mănânci la muncă?

Suntem tineri şi ne lovim în această perioadă de trei probleme existenţiale: “de unde bani?”, “de unde loc de muncă?” şi “de unde pizza la locul de muncă?”. În următoarele rânduri voi face o trecere prin blog a câtorva pizzerii de care sunt mai mult sau mai puţin legat.

Presto Pizza

Cât era o pizzerie de cartier, abia deschisă în faţa blocului meu, Presto era minunată. Bună, caldă şi la timp, plus faptul că îmi comandam pizza pe messenger. Acum, ca orice lucru bun, s-a stricat.

Am hotărât să nu mai mănânc de la Presto Pizza şi m-am ţinut de cuvânt. Aproape. După noaptea când mi-am aşteptat trei ore comanda şi nu venea nici în a patra oră, am jurat că nu mai comand la Presto. Dar a trebuit să îmi calc pe promisiune pentru că îmi era foame şi… Mi-am pierdut minţile. Da, asta e cea mai bună scuză. Aşa că am comandat toţi colegii pizza de la Presto, am aşteptat ca întotdeauna de două ori mai mult decât a spus duduia la telefon şi am mâncat-o cu poftă pentru că, da, nu pun ei blat la pizza, dar e topping căcălău. Problema a apărut după, când am observat că pe una din cutii scria că am câştigat o pizza (concurs organizat cu Radio 21, cred). Am sunat la ora 3 noaptea să comunicăm că suntem fericiţii fomişti ai unei pizza gratis şi am aflat că nu ne pot aduce pizza câştigată pentru că: trebuie să te plimbi tu, câştigătorule, ca un dobitoc cu bonul şi cutia după tine, până la sediul Presto de la Cucuieţii din Deal şi acolo… Aţi înţeles, nu? Bine că nu mă pune să mă duc până la sediul Radio 21, să mă abonez la Vodafone şi să îmi pregătesc şi singur pizza câştigată.

Melteni. Aşa se întâmplă când îţi ajunge pizza la nas.

Jerry’s Pizza

Nu am nimic de obiectat faţă de pizza de la Jerry, legat de calitate, dar e MICĂ RĂU! Pizza aia normală, de 14-15-16 lei, e mică. Mică cât o gaură de fund de oală de ciorbă. Ea e bună, blat pufos, dar ca să te şi saturi, trebuie să cumperi o pizza care sare lejer de 25-30 de lei. Şi mai bine bagi o şaorma dacă e pe aşa. Dar am colege care se satură şi din mogâldeaţa aia de pizza. Ţine de apetit.

Gambino’s Pizza

De la oamenii ăştia nu am comandat decât o singură dată, şi tot ce mai îmi amintesc e că se prelingea uleiul pe felia de pizza, precum Dâmboviţa prin Bucureşti. Deci, în concluzie, am comandat o singură dată.

Acapulco Pizza

De la Acapulco nu am comandat eu, ci colegii mei, care mai trăiesc şi astăzi, dar nu păreau foarte excitaţi de produsul din cutie. Cred că unul dintre motivele pentru care şi eu sunt sceptic în legătură cu pizza de la Acapulco este sloganul firmei: “Zâmbeşte, mâine ar putea fi mai rău!“. Nu vreau să cred că bucătarul lor gândeşte aşa.

Popularity: 8%

Angajez asistentă personală!

Trebuie să recunosc faptul că sunt lipsit de originalitate, şi toate cerinţele de mai jos sunt copiate de pe BestJobs, dar cum să nu vreau şi eu aceleaşi lucruri pentru care au aplicat 1.143 de femei! Cum?!

Treaba stă în felul următor: un cineva, din sectorul 2, Bucureşti, angajează asistentă personală, program foarte full şi foarte time, să fie entry-level dacă se poate că used-level sunt pe toate drumurile, şi salariul este minunat, între 400 şi 600 de euro.

Cu citat şi traducere în paranteze:

Descrierea prostului:

- menţinerea agendei zilnice a managerului (adică să o… mă-nţelegi… ţi)

- preluarea comunicaţiei managerului (urechile mari şi gura mică… sau invers)

- organizarea întâlnirilor şi participarea împreună cu managerul la ele (unde-s mulţi gangbangu’ creşte)

- deplasarea atât în ţară cât şi în străinătate împreună cu managerul (pe banii lui…)

Cerinţe:

- persoană tânără, drăguţă, aspect fizic plăcut (să fie bună frate, şi minte canci!)

- bune cunoştinţe operare PC (mai urci un film pe youporn, mai postezi ceva pe un blog xxx)

- cunoştinţe minim nivel mediu limba Engleză (<<harder, faster>>)

- persoană sociabilă comunicativă (dacă taci, nu ştii ce te-a lovit)

- persoană dezinhibată, open-minded (chiar mai trebuie să traduc?)

- disponibilitate la deplasări (sus-jos, depinde de <<meeting>>)

- disponibilitate program prelungit (Viagra îşi spune cuvântul)

Ofertă:

- pachet salarial atractiv (pe praful ăsta…)

- bonusuri şi alte beneficii în funcţie de aptitudini şi performanţe (dar e clar că dacă nu faci faţă la maxim 2 <<meetinguri>> ai zburat. Aici e firmă serioasă)”

Aşa că pentru cine simte că nu este destul de rupt în cvr de criză, poate aplica la un loc de muncă serios, AICI!

Popularity: 8%

Sunt bolnav. Sau special.

Părinţii mei sunt de vină pentru toată problema asta. Bine, nu sunt direct vinovaţi, dar atunci când au văzut că am confundat ghivecele de flori cu toaleta era necesar un drum până la medic. Ei au ales în schimb să mute florile pe palierul blocului, şi oricât de somnambul aş fi ştiu sigur că nu am balustradă la WC.

În timp problema a devenit din ce în ce mai enervantă şi în ultimul timp mi-am dat seama că sunt o adevărată pedeapsă telefonică atunci când dorm. Am ajuns să dau SMS-uri şi apeluri în somn, să invit persoane în oraş, iar apoi să mă trezesc şi să nu mai îmi amintesc nimic. Ultima experienţă de genul se rezumă la: “Unde eşti bă?”. “Abia m-am trezit. De ce?”. “Cum mă să te trezeşti acum? Nu am vorbit acum patru ore să ne vedem la Unirii? Eşti dus cu capul?”. Da. Am crezut că glumeşte, dar în mijlocul somnului am dat două apeluri telefonice şi un SMS. Asta nu e bine.

Problema e că nu am ajuns încă la medic şi în continuare mănânc, îmi dau acceptul pentru interviuri dubioase şi ţin prelegeri în somn, dar trebuie să văd şi partea bună a lucrurilor. Sunt un somnambul care nu suferă de ADHD.

Cea mai amuzant de nefericită experienţă somnoroasă a avut loc atunci când am refuzat un loc de muncă extraordinar de bine plătit şi uşor. Am aplicat pe internet, am fost până la Cucuruzu din Deal, am lăsat impresie bună la interviu, am fost acceptat, dar am avut ghinionul să fiu sunat când dormeam. Din spusele secretarei discuţia a decurs cam aşa:

- Alo, bună ziua, suntem de la firma X, şi am sunat în legătură cu locul de muncă pentru care aţi dat interviu. Am vrea să ştim dacă mai sunteţi disponibil pentru că aţi fost acceptat.

- Nu mulţumesc. Vreau să dorm şi nu vreau să muncesc. Îmi e bine cum e acum. Nu.

- Am înţeles. Şi am putea să vă mai sunăm pe viitor, poate reveniţi asupra deciziei?

- Nu prea. Poate. Nu ştiu ce să vă spun. Nu prea aş vrea. Îmi e bine acum.

- Am înţeles. O zi bună.

- Noapte bună.

Când m-am trezit am văzut apelul pe telefon, şi pentru că nu îmi aminteam nimic am sunat să văd cine era. De atunci am devenit adeptul auto-mutilării.

Popularity: 100%

Sunt bengos, nimeni nu mă vrea…

Săptămâna asta nu am putut să mă aşez confortabil în ZeList fiind mult prea ocupat cu noul loc de muncă. Faptul că sunt şomer este mai stresant şi obositor ca orice altceva. Vă recomand să încercaţi măcar pentru două zile şi să îmi spuneţi apoi dacă mai aveţi timp de altceva.

Acestea fiind zise, vă prezint incomensurabila mea poziţie din topurile de săptămâna asta:

(conform DEX: bengos, -oasă, bengoși, -oase, adj. (adol.) excelent, formidabil, grozav.)

P.S. – vă rog să-mi înţelegeţi pasiunea pentru maşinile Dacia 1300, hărburile tunate şi racind Oltcit-uri.

Popularity: 6%

La cracii lăudaţi te duci cu pensia.

Gata, e oficial. Şi să nu vă mai mire, da?! Să nu mai ridicaţi sprânceana când o să auziţi la TV “eu sunt de profesie manechină”. Clasificarea Ocupaţiilor din România (COR) va avea meserii noi, printre care, manechin, astrolog şi prezicători.

Şi până la urmă, de ce nu? Fătuca aia se chinuie să meargă în halul ăla de la 10-11 ani, să nu merite şi guriţa ei o pensie când se lasă de meserie la 30-40 de ani? Individioşilor. După ce că sunt vai de ele, le ies oasele prin hainele alea de nu le porţi nici de Halloween, tot voi vă plângeţi? Şi credeţi că băieţii o duc mai bine? Păi numai când mă gândesc la bieţii manechini ai lui Bote şi mi se face milă. Forţaţi de nevoi, respinşi de Institutele de Cercetare şi Cultură, pe motiv că sunt prea sexoşi, se lasă pradă acestei munci tiranice: purtatul chiloţilor cu push-up. Cum să te mai poţi pensiona la 65 de ani când de la vârsta de 20 te strânge elasticul, pe care scrie CB,  de mai ai puţin şi faci accident vascular? Şi ruşinea?! Ruşinea!? Cum să mai trăieşti ştiind că nu ai apărut şi tu niciodată în chiloţi normali, doar cu push-up. Să aibe pensie, şi carte de muncă, spor de ruşine, spor de periculozitate (mai ales la fete, la cum merg), spor de toxicitate, spor de asigurare a cracilor, spor la treabă, spor la sponsori, spor la mahări, spor la grisine şi vânt în pupă.

De astrologi ce să mai vorbesc. Era şi timpul să îi bage cineva în seamă. Păi voi dimineaţa, când cumpăraţi Academia Caţavencu, Kamikaze, Dilema Veche, etc., şi citiţi horoscopul, cine credeţi că îl face şi p-ăla? Un redactor pus pe miştouri? Un coate roase care caută să vă spună vorbe goale pe care să le corelaţi voi cu realitatea? Ruşine. Păi ei se benoclează la stele, ghicesc, se retrograd şi intersectează cu Mercur de atâtea ori pe lună că nici nu ştiu dacă ne vorbesc de pe Pământ sau de pe altă planetă. Şi să nu vă aud cu fraze penibile ca: “ce nevoie am eu de horoscop? De azi înainte nu mai citesc aşa ceva!”. Aşa spun toţi, dar când apare Liberţâţea – Horoscopul Erotic şi Poziţii Sexuale Astrale, se cumpără toate ziarele de zici că-s poze cu popi gay. Pensie, altfel de mâine nimeni nu mai câştigă la loto, nu mai are succes în afaceri şi să vezi constelaţii astrale… şi alte baliverne.

La prezicători sincer mă abţin. Îmi e frică de ei. Nu vreau să mă aştepte o gaşcă de prezicători, noaptea în gang, şi să îmi prezică de intru în spital. Şi până la urmă, ce mai contează acolo o pensie în plus? La câte/ce pensii am dat foştilor comunişti, politicienilor corupţi, inapţilor, inculţilor, idioţilor, ce mai contează una mică pentru stat în fund şi ghicit în palmă… sau invers.

Ca să nu există motiv de râcă şi scandal, propun şi alte meserii:

- vrăjitoare – ca să câştige şi gura lor o pâine pă corectelea, şi fără mânăreală. Că trebuie să se impoziteze şi deochiul, tarotu` şi kilu` dă argint viu scos. Că a spus-o şi Regina Mariei Albe: “vrem să ne existăm câştigul pă corectelea!”.

- asistentă TV – şi rolul ăsta de proastă (dacă e rol) nu e aşa uşor. Încearcă să faci zilnic pe tuta sau cuierul. Poţi? Nu… nu meriţi nici măcar o… pensie.

- prezentatoare vremea în tabloide – nu-i floare la ureche să faci o şedinţă fofo, zilnic, pentru un ziar cu target bălos.

- şomer – sunt aşa mulţi în România că mai bine îi pensionăm şi pe ăştia.

- băiatu` lu` tata – acest gen de muncă trebuie răsplătit cu o pensie de urmaş şi una de bun simţ. De ce? Pentru că băiatu` lu` tata consumă şi rulează caş.

- fata lu` baştanu` – aici este un perpetuum mobile. Fata produce – baştanul consumă pe fată, fata consumă ce îi dă baştanul – baştanul produse.

Acestea fiind zise, încep o nouă carieră:

Mâine e soare cu puţine şanse de iarnă, dar noaptea o să fie seară toată ziua!”

Popularity: 4%

Funcţionara pubică

Ca orice cetăţean al acestei patrii, la un anumit moment al existenţei am nevoie de diploma de bacaloreat. De unde procur dihania palidă? De la secretariatul liceului. Liceu care nu a fost un cimitir, ci mai degrabă un împinge-tava-cu-alcool. Dar distracţia începe în poarta liceului.

“Oare mai lucrează secretarele?”. Aia grasă şi colega ei slabă (ce amuzant sună), care se întreceau în rezultate la solitaire. Poate nu… Big Bang ajută!

ŢEAPĂ! E vineri. Uşa e închisă. Ieri Adelina a fost dată afară când a încercat să afle ceva informaţii pentru mine. Secretara a spus că “ajunge cu atâtea întrebari”. O cred. Eram conştient că o trimit pe drumul de pierzanie al neuronilor şi răbdării. Acum este rândul meu. După scări apare secretara. Slaba! Sunt mort!

” CE VREI!”. A spune “ce doreşti” e deja perimat. A urla este la modă. “Sărut mâna (chiar dacă nu trebuia, am spus-o şi pe asta), diploma de Bac. Am vorbit cu directorul şi”.

” ŞI CE!? NU ÎŢI DAU NIMIC! EU PLEC LA MINISTER!”. Eu nu cedez, doar vin de la Ploieşti pentru diplomă. “Am vorbit cu directorul şi a spus să vin azi”. Chiar a spus. “Nu durează nici 2 minute!”.

“SĂ TE ÎNTORCI LUNI DUPĂ DIPLOMĂ!”. Să mă întorc o… doamne apără şi păzeşte! Îmi venea să îl pun pe Tibby pe ea. Tibby blogărul.

FEMEIE, “diploma vă rog. Am plecat de la muncă pentru ea. Am nevoie urgent”. “BINE! DAR CE AI FĂCUT UN AN!?”. “Am muncit…”. “AHAAAAAA!!! DECI VREI SĂ ZICI CĂ EU NU MUNCESC, DA!?”… Linişte.

Căuta isterică şi din când în când mai arunca un decibel. Eu sunt calm din fire, dar aşa îmi venea să îi dau mucu la solitaire. A găsit în cele din urmă diplomă. Sunt chiar eu. Şi nu e nimic greşit pe ea. Mă mir că diploma e bună, pentru că îmi confirmă faptul că ea a muncit la diplome. Vaca, nu a putut să îmi treacă 10,25 la română. Nu mai spun nimic. Înşfac diploma şi sar pe geam. Arunc o grenadă înapoi pe geam, strig “SPINNEN GRENADEN!” şi mă bucur cu sânge rece la imaginea horror. Din ea ţâşneau cărţi de joc digitale.

La dreapta statuii lui Nichita Stănescu se va afla un monument: ” Eroul Necunoscut Bonea George! Un războinic visător împotriva hoardelor de caprine, ovine şi cabaline din spatele birourilor!”.

Image Hosted by ImageShack.us

Popularity: 1%