Mama @ Numa' de bine.eu

De ce îmi place la spital?

October 17, 2011 Horhe No comments

Nu ştiu. Poate pentru că în copilărie ştiam toţi medicii de la Grigore Alecsandrescu şi treceam anual pe acolo. Nu cred că vizitele mele erau rodul unor probleme de sănătate. Asta dacă facem abstracţie de cele 4 fracturi la mâini şi una la picior. Şi operaţia de apendicită. Şi… mai sunt câteva. Dar tot nu sunt motive să mergi la spital. Puteam să mă “repar” cu puţin ceai de ciuboţica-cucului.

În timp începuse să îmi placă. Când eşti bolnav nu vrei să stai acasă. E oribil să stai acasă şi să vezi oameni sănătoşi, să te trateze toată lumea ca pe un invalid şi să vrei să faci de toate, doar eşti acasă. Dar nu poţi. Pentru că eşti bolnav. Nu vrei să păţeşti ca mine acum, care vegetează în pat, îşi ascultă prietena care se duce la muncă (bine, după asta nu cred că tânjesc, dar totuşi se duce). De asemenea, tata spală geamurile, cocoţat pe exterior şi eu nu pot să îl ajut. Nu pot să spăl nici vasele. Aş putea, dar mă tratează toţi ca pe un operat pe cord. În spital nu ai parte de aşa ceva. Toţi te tratează ca pe un cineva rănit, asistentele te vizitează când trebuie sau vor, iar rudele şi prietenii vin cu gândul să plece mai repede. Nimeni nu vrea să stea printre oameni bolnavi. Şi nici bolnavi nu vă plac pe voi sănătoşilor!

Recenta mea internare a însemnat o introspecţie generală şi chiar mi-am pus o serie de întrebări. Poate mă ajutaţi voi să răspund la ele:

De ce mâncarea din spital e aşa bună?

Nu sunteţi toţi de acord şi nu vă înţeleg. Care sunt primele cerinţe ca ceva să fie comestibil şi delicios? Să arate bine, să miroasă bine, să îţi fie servită la nas/pat şi să fie gratis. În spital toate acestea se îndeplinesc. Mâncarea acolo arată bine, pentru că e făcută la cazan şi tot ce e la cazan arată ca într-o revistă cu mâncare de la bunica. Dacă tu citeşti revistele lui James Olivieră e problema ta. Mirosul este minunat. După ce este plimbată pe la 2 etaje, şi tu stai de ieri cu o banană şi o mandarină în burtă, “porţia” de unt, gem şi cu ceai sunt delicii burgheze. Şi să nu mai vorbim de ciorba fără carne, mâncarea de cartori, argei umpluţi, etc. Apoi, mâncarea îţi este servită la pat. Lux. Şi este gratis. Plăteşti la salariu cu ceva%, dar la spital nu mai laşi nici 10-15%. Se poate ceva mai bine? Se poate? Nu.

Singura problemă pe care o întâmpin e reacţia doamnelor care servesc mâncarea. Se uită la mine ca la un hămesit şi cred că sunt ţinut pe cartofi cu pâine acasă. Ele nu înţeleg. Ele nu înţeleg că mă internez doar pentru mâncare. Şi restul.

De ce se dă şpagă în spitale?

Asta e o problemă ceva mai serioasă. De exemplu, eu sunt angajat. Şi plătesc o serie de contribuţii la stat, printre care şi ceva (puţin, dar nu pentru că aşa vreau eu) medicilor. Cu toate astea, în salon şi pe holuri se discută precum la Bursa de Valori Bucureşti: “cât ai dat la medic?” “400″ “şi la anestezist?” “200″ “şi la asistentă?” “100″ “şi la cea care îţi schimbă patul?” “10″ “şi brancardierului?” “5″ “şi portarului?” “4″…

De ce? De ce trebuie să plătesc? Categorig nici un medic nu mi-a cerut bani, dar oamenii pleacă de la premisa că “nu te bagă în seamă”. Ei şi? Vreţi să ştiţi ceva? Eu NU AM DAT nimic şi uite că am trăit şi fără linguşeala falsă a asistentelor, anestezistei sau medicului. Bine, recunosc, pe medic l-am cinstit, dar era prea de comitet. Dar atât, şi categoric nu cu 400 de lei. Doar nu sunt prost să îi dau aproape jumătate din salariu din moment ce îi dau lunat din salariu. Nu?

Şi Adelina îmi spunea că “să îi dai ceva tipei care îţi face patul, ca să fie totul ok?”. Ştiţi ce? Nu i-am dat nimic! Am ţinut mâinile în buzunar în timp ce ea îmi aranja patul şi am lăsat impresia că mă pregătesc să îi dau ceva. La final doar “mulţumesc”. Tata a fost mai ghinionist acum doi ani. O scârbită a reuşit performanţa să îi facă patul în stilul sauvage pentru că nu a primit nimic prima dată. Nu face nimic. Patul pot să îl fac singur. Ea îşi făcea oricum prea greu MESERIA!

Asistentul mă tot pasa şi mă plimba cu branula în mână la plecare. Nu aveam de gând să îi dau nimic. Cât putea să mă plimbe pe holuri cu branula în mână? Într-un final, la insistenţa medicului, a scos drăcia, cu o scârbă şi dezinteres total. Ma durut. Ma durut cum a tras de ea din mână. Atât.

Brancardierul nu vroia să mă ducă pe scaun de la reanimare/camera de gardă (nu ştiu, o cameră cu oameni slăbiţi după operaţie, ori cu complicaţii post-operatorii). Am insistat până şi-a dat seama că nu scapă nici de gura mea şi nici cu bacşiş!

Liftierul, asemenea portarului, doreau sponsorizări pentru statul jos. Dacă stai mai tare pe picioare şi eşti insistent cedează. Şi nu pentru că sunt deştepţi.

Amuzantă a fost anestezista. A încercat să mă tragă de limbă ca să afle ce lucrez, să vorbească mult cu mine, poate poate… Nimic. I-am răspuns la toate întrebările, i-am spus că am o migrenă şi am rugat-o să mă anestezieze mai repede. Să scap de durere. Şi ghici ce? Trăiesc! Bine, am stat 5 ore sub anestezic, pentru o operaţie de 30 de minute, am rămas perfuzat la camera de gardă/reanimare şi m-am simţit puţin legumificat, dar totuşi. Mă omora pentru că nu i-am dat şpagă?

Eu îi înţeleg că au salarii mici şi îi compătimesc, dar nu pot să îmi dau tot salariul pe o lună la o “vizită”. Dacă nu le convine cât câştigă să convingă oamenii să voteze raţional, să nu mai accepte construirea de biserici în curtea spitalelor deplorabile şi… altele. E stupid că mulţi oameni se înghesuie la hypermarket-uri pentru struguri gratis, dar nu merg la medic pentru că nu au bani! Când multe sunt “gratis” (plătite prin cotizaţia din salariu).

Morala? Se poate şi fără şpagă. Sunt dovada, încă, vie.

Popularity: 3%

Dacă plângi după o fată, să fie memorabil!

October 10, 2011 Horhe 2 Comments

Prima dată când plângi după o fată trebuie să fie memorabil. Altfel uiţi repede, nu are nici un farmec şi să nu uităm că “Şi băieţii plâng câteodată”. Poate că te-a părăsit ea, te-a înşelat, ai înşelat-o tu şi îţi pare rău, ori precum în cazul meu, au intervenit păriţii. Dar acum să nu credeţi că am părinţi demni de operele shakespeariene. În ciuda faptului că am pierdut două lucruri în urma acestui eveniment, poveste începe cam aşa:

Cred că aveam vreo 11 ani şi în locul restaurantului de la parter s-au instalat nişte penticostali/evanghelişti care puneau în fiecare seară filme la un proiector vechi precum cel din searialul M.A.S.H., iar ziua ne băteau la uşă şi ne întrebau dacă “l-am găsit pe Iisus?” şi dacă vrem să venim la ora 20:00 să vedem filmul cu Iisus. O bună ocazie să merg la “cinema” şi să scape mama de mine pentru câteva ore, oricum eram la 1 minut de casă şi ştia unde sunt. “Şi nu poţi să păţeşti nimic cu nişte oameni credincioşi”. Să îi spui asta lui Papa Benedict şi preotului de la Tanacu. Dar asta e altă poveste.

Nu mai ştiu cum se numeşte, dar o să îi spunem Y pentru că sună feminin. Y avea cam 14 ani, păr roşcovan, puţin mai durdulie şi şase degete la o mână, dar nu mai ţin minte care. Şi Y mă plăcea pe mine, în detrimentul celorlalţi de vârsta ei, pentru că eram amuzant. În prima seară când ne-am întâlnit am dat din mine cele mai bune glume până am ajuns să fiu luat de gât şi să devin protejatul ei. Ceilalţi erau geloşi, dar nu se puteau pune cu mine. Eram mic, slab, pletos şi amuzant. Calităţi pentru care fetele adoră pudelii. Nu cred că mai e nevoie să vă spun că filmul nu mai conta. Stăteam sprijiniţi unul pe celălat şi ne uitam cum îl crucifică pe Iisus. Dar nu prea ne interesa asta. Preferam să facem animale din degete în lumina proiectorului şi să râdem de cei mari care se pupau în umbra “cinematografului”.

În a doua seară relaţia avansase. Iisus era tot acolo pe ecran, de la botez până la crucificare, şi noi în primul rând (a se observa că invers proporţional cu vârsta e şi poziţia ta cu o fată în cinema <<mic-în faţă>><<mare-în spate>>). Ne-am ţinut de mână şi din când în când ne mai întrebam ce ne place să facem în timpul liber. Dacă asta nu e relaţie, eu nu ştiu ce e. Dar totul avea să se termine mai repede decât ar putea spune evangheliştii “Iisus vine! Pocăiţi-vă!”.

Ne-am propus deja să avem o întâlnire. Unde altundeva dacă nu la “cinema”, în a treia seară de răstignire mesianică. În primul rând, noi doi, încă o seară. Ăsta clar e primul date. Dar astrele, planetele, probabil Dumnezeul creştin-ortodox şi notele de la şcoală aveau să se opună. De fapt ultimele erau motivul. Al n-jpelea 4 la matematică a enervat-o pe mama şi a spus “Gata cu filmul în seara asta! Stai acasă!”. Am încercat să îi explic faptul că mă văd cu o fată, roşcată, mai mare cu trei ani (fetish?), şase degete la o mână (fetish?), şi că o să iau mereu 4 la matematică. De asta a reuşit să se convingă singură până am terminat liceul. Dar a zis “nu şi nu!”. Şi uite aşa mama se împotrivea iubirii sincere şi se punea zid între mine şi Y, între mine şi o altă crucificare mesianică. Mă gândesc şi acum că Y a stat şi a aşteptat, iar când a văzut că nu mai vin a spus ceva ce mă doare şi acum dacă aud: “e ca toţi ceilalţi!”. În seara aia am plâns pentru prima dată după o fată, după o întâlnire, un film cu Iisus, o seară gratis de cinema.

Dacă ai şase degete la o mână, ştii că portarul Tafarel apăra mai bine după ce “l-a găsit pe Iisus” şi citeşti textul ăsta, să ştii că mama a fost de vină.

…

Înainte să înceapă filmul cu Iisus era mereu un teaser de 10-15 minute în care ne erau prezentaţi oameni celebri care după ce au devenit credincioşi au ajuns să fie mai buni în domeniul lor. Un astfel de exemplu era portarul brazilian Tafarel. Montajul video îl arăta ca pe o epavă sportivă până să meargă la biserică. După iluminare a devenit marele portar care a făcut istorie. Aşa spunea, colorat pe peretele alb, în film. Iar în aceea seară l-am întrebat pe tata:

- E adevărat că Tafarel era varză până să creadă în Dumnezeu?

- Ce? Ce dracu’ vă învaţă ăia acolo?

Popularity: 4%

4 din 7… Nu sunt aşa ambiţios

September 03, 2011 Horhe No comments

Acum o lună mi-am propus să schimb lumea. Adică să respect lista asta. Acum trebuie să trag linie şi sunt puţin nemulţumit de mine. Nu am respectat tot ce mi-am propus şi îmi demonstrează că mai am mult de tras la partea cu ambiţia. Dar să purcedem în analiză:

- mi-am propus să nu mai circul cu RATB-ul. Rezultatul? Am cumpărat aproximativ 8 călătorii. E mult mai bine decât să îmi fac abonament, dar se putea mai bine. Adică ZERO! (0 ambiţie)

- spuneam că nu o să mai mănânc ketchup. Ştiţi cât a ţinut asta? Două ore. Am fost sabotat de mama care a gătit paste carbonara. Şi eu NU pot să mănânc paste carbonara fără ketchup. Nu pot! E ca un drog! Am probleme, ştiu. (foarte 0 ambiţie)

- o oră de TV pe zi. E, asta am reuşit. Oricum nu e nimic de văzut la TV, cel puţin nu pe canalele româneşti, aşa că nu mi-a fost dor de Realitatea TV (post de care o să râd peste câteva texte), Antena Intactului (de care râd mereu) ş.a.m.d. (1 punct ambiţie)

- două oră de computer/net pe zi de acasă. Politically correct? Hai măcar un 0,5 puncte de ambiţie

- minim 10 pagini de carte pe zi. Asta da. Alvin Toffler e, în sfârşit, pe terminate, plus că am descoperit plăcerea audio-book-urilor şi cărţilor în format digital. (1 punct ambiţie)

- un fruct pe zi. Pepene. Iar pepene. Din nou pepene. Şi din nou pepene. Rinichii mei plutesc în acest moment. (1 punct)

- un compliment pentru fiecare. Aici nu cred că am fost 100% corect, dar probabil am uitat să complimentez toate persoanele. Măcar un 0,5

Tragem linie şi avem următorul rezultat: 4 puncte din 7, o economie importantă la RATB, un corp sănător într-o minte bolnavă şi… numa’ de bine!

P.S. – asta a găsit Buhaiul sub patul lui:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Popularity: 5%

Integramele prosteşte!

September 01, 2011 Horhe 1 Comment

Mama îmi spunea “mai lasă naiba revistele de benzi desenate (că nu aveam computer) şi pune mâna pe o carte. Fă şi tu o integramă ceva. Că o să ajungi la 22 de ani să locuieşti cu părinţii, lucrezi de noapte şi să baţi câmpii pe un blog fără cititori!”. Ce intuiţie au femeile astea!

Puneam mâna pe integrame. Îmi plăceau că erau colorate şi aveam pătrăţele cu desene. Într-un pătrăţel era desenată o vacă şi eu trebuia să scriu ce e: “Vacă din 4… Gabi, colega mea de clasă”… “Măgar din 5… Mihai”. Şi uite aşa îmi satisfăceam şi nevoia de cultură.

În timp am evoluat. Am ajuns să aflu ce înseamnă “Cristian Marin = C.M.” şi să raspund chiar corect la întrebări. Dar ca orice lucru bun, m-am oprit. Era enervant să fac un întreg rebus doar ca să aflu o glumă pe care o ştiam de ani buni. Am abandonat.

Acum după mulţi ani mă reîntâlnesc cu un Rebus, în mâinile Adelinei. Hm, suspicios ea face integrame cu cuvinte, fără desene sau fete în poze. Şi cu toate că integramele ar trebui să te ajute, să îţi sporească nivelul de inteligenţă, uită că am coborât ştacheta:

Şi cum adică? Daniela Crudu nu e coaptă? Asta este o jignire! Cum poţi spune aşa ceva despre un fruct al pasiunii atât decăzut din copac?

Popularity: 7%

Text cu efect lacrimogen

June 17, 2011 Horhe No comments

Acest text poate avea efecte tragi-comice şi îţi poate induce o oarecare stare de milă. Efectele adverse pot fi ireversibile şi există şanse să te apuci să îmi faci cadouri într-un mod inconştient. Dacă te încadrezi în tiparul prezentat, continuă să citeşti.

M-am născut într-o caniculară zi de vară, şi aşa cum am înţeles de la părinţi, medicii au declarat că sunt singura fiinţă de pe Terra ce a fost bătută de Soare în cap încă dinainte să se nască. Probabil de acolo mi se trage această constantă “coacere” la nivel neuronal. La naşterea mea planetele au fost aliniate în aşa hal încât se eclipsau toate între ele, iar adolescenta Carmen Harra a fost lovită de o putere parapsihocucu atât de puternică încât a realizat că menirea ei e să bată câmpii despre alte persoane.

În copilărie mi-am descoperit talentele motiv pentru care părinţii au declarat în repetate rânduri: “eşti… special…”. Găuri în pereţi, bijuterii aruncate pe geam, incendierea patului, (încercarea) paraşutismului cu umbrela şi multe altele mi-au adus titulatura de “STAI DRACE!”. Mai târziu, la şcoală, am descoperit că pe mine matematica şi desenul nu mă vor descoperii niciodată, în schimb eram olimpic la pauze. Problemele existenţiale au continuat şi la 14 ani, când din cauza unui exces de păr am întâmpinat probleme în a trece la profa de fizică. Concluzia de geniu a fost că un chiul pe zi mă poate ajuta. “Eşti… special…”, zise mama.

La liceu am continua seria surprizelor şi puterile mele speciale erau deja la un alt nivel. Eram singura persoană care putea fi (în Argentin) “la înălţime” sub masă. Toate astea se datorau unei influenţe astrologice de gradul 5% alcool şi gravitaţiei. Prea greu de luptat.

Şi aşa am ajuns astăzi. Încă mă descopăr şi mă surprind zilnic. Am capacitatea să mă îmbrac total haotic şi fără noimă, să îmi promit bicicletă de 3 ani (încă fără rezultat), să stric şi să repar laptopul cu puterea privirii şi să mănânc între mult şi enorm. Deţin două recorduri nerecunoscute internaţional, o pizza mare în 4:36 de minute, şi un bol de paste în 10:12 minute. 32 de mici cu muştar şi pâine şi numeroase ciorbe în Vama Veche. “Sunt… special…”, zice lumea.

De asemenea, deţin puterea de a deţine un mp3 ce are un singur buton pentru toate funcţiile. Dacă apeşi pe Play de sus în jos îl deschizi, de la stânga la dreapta (şi mai apăsat) măreşti volumul, iar de jos în jos (foarte apăsat) schimbi piesa. Dacă îi dau un pumn se stinge.

Scopul acestui text este de a spune că… “sunt… special…”. Şi m-am întors din concediu.

Popularity: 3%

Andreea Antonescu a devenit tătic!

May 25, 2011 Horhe No comments

Orice jurnalist, care nu şi-a plafonat creierul la umbra unei redacţii de tabloid sau revistă glosy, ştie că o ştire este atunci când “un om munşcă un câine, nu invers” (ca la manual). Această regulă se aplică şi în cazul Andreei Antonescu, care miraculos, a născut, deci a devenit mămică. Greşit. Totul trebuia să decurgă aşa pentru a ajunge o ştire demnă de luat în seamă şi presă:

“Andreea Antonescu a devenit tătic!

Solista ce nu a mai cântat de ani buni, Andreea Antonescu, a adus pe lume şi pe ureche, precum în legendele antice, o fetiţă de 3 kilograme, cu abilitatea extraordinară de a semăna cu un băieţel. Copila nu a plâns la naştere, dar aşa cum era normal şi genetic, a fredonat câteva piese proaste din repertoriul mamei.

Naşterea a avut loc în condiţii normale, proaspăta tătic fiind fericită că are cui să lase moştenire talentul cu care a fost înzestrată.”

E, asta da naştere spectaculoasă. Nu cum vedem zilnic în presă…

Popularity: 6%

Ce-mi place!

April 13, 2011 Horhe No comments

Acum ceva ani, când eram încă în liceu, mai exact în clasa a 12-a, mi-am permis să scriu pe blog (abia ce îl făcusem) un text despre unii profesori şi cum îşi manifestă aceştia trăirile rasiste, xenofobe, homofobe, antisemite pe la ore. Nu îmi amintesc dacă am menţionat că era vorba despre diriginta mea, dar la câteva zile după postare am avut surpriza să îmi fie citit textul în ora de dirigenţie. De ce? “De ce ai scris aşa ceva pe internet?“. Dacă îmi amintesc bine, chiar în ziua când am scris textul, la ora de istorie a avut loc o discuţie în care profesoara vorbea cam laudativ la adresa mişcării naziste şi legionare. Şi nu am făcut absolut nimic greşit, doar am împărtăşit pe blogul personal lecţia de istorie primită.

Au fost sunaţi părinţii mei şi chemaţi la şcoală pentru că nu doream să şterg materialul de pe internet, şi era semn clar că integritatea profesoarei era lovită. Aşa e cu “libera exprimare” şi “curajul de a spune ce gândeşti”: eşti stăpân pe tine în faţa a 20 de elevi, dar să nu apară nimic pe internet.

Părinţii nu au fost foarte impresionaţi de scuzele şi acuzele profesoarei, chiar au acuzat-o de faptul că ar trebui să îşi asume ce vorbeşte la ore, pentru că până la urmă ce ne învaţă se reflectă asupra noastră: “doamna profesoară. Dacă fiului meu începea să îi placă doctrina nazistă, după ora dumneavoastră, şi făcea un site elogios la adresa lui Hitler? Şi apoi avea el probleme… cine spuneam că e de vină?”, spunea mama. Justificarea dirigintei era simplă şi marşa pe idea că discuţiile din clasă sunt confidenţiale. De parcă educaţia e confidenţială.

Într-un final, sfatul părinţilor a fost să modific textul, “ca să nu ai probleme acum la Bac”. Aşa că am mai şters câteva paragrafe. Nu sunt foarte mândru de lipsa mea de verticalitate, dar… Asta e textul!

Atunci consideram că părerile profesorilor “despre viaţă” pot influenţa elevul. Şi uite că am avut dreptate:
Conform EvZ, majoritatea elevilor din România nu vor vecini homosexuali, evrei, maghiari, ţigani. Românii vor să îşi fure capra doar între ei. Patriotism.

De asemenea, românii nu vor nici vecini bolnavi de SIDA, pentru că în ignoranţa multora, SIDA se transmite prin “Bună ziua” şi ţinutul uşii la lift. Cât despre homosexualism, e clar: copilul o să te întrebe “de ce nenea se ţine de mână cu nenea?”, nu “de ce nenea o bate pe doamna?” (încerc să evit stereotipiile, dar e tradiţional românesc să îţi baţi femeie). De normalitate.

Popularity: 5%

Prostestul Benzinarilor!

January 20, 2011 Horhe 2 Comments

S-au dat mass-uri şi anunţuri, ştiri şi fluturaşi: “Să protestăm să bla bla… Să facem pe dracu`n patru, să le arătăm cine suntem noi. Noi suntem cei care o să dregem busuiocul, nu o să mai votăm pe găleţi, nu o să…”. Recunosc, ultima parte e inventată de mine, dar în principiu românii cu maşini erau nervoşi. Şi eu am o caroserie pe roţi, dar nu sunt afectat deloc. Chiar deloc.

E clar că nu am participat la acest protest din următoarele motive:

- e o prostie. Nimeni nu o să ieftinească benzina doar pentru că benzinarii blochează O STAŢIE pe zi;

- dacă se ieftineşte benzina o să fie o cu 10-20 de bani. Exact cât să închidă gura gloatei;

- ce vină au angajaţii de la staţii că e benzina scumpă? De ce trebuie să chinui o biată vânzătoare cu punga de mărunt, doar pentru că eşti tu un… nervos? Dacă eşti aşa nervos fă protest în faţa sediului Petrom/OMV/Lukoil/etc. Eşti prost dacă te răzbuni pe un angajat;

- dacă joci fotbal în benzinărie meriţi amendă. Că nu e teren de fotbal;

- dacă mergi în ianurie, la -1 grad Celsius, cu maşina decapotabilă la benzinărie ejti prost;

- dacă alimentezi azi de 200 de lei ca să faci protest 3 zile, şi să îţi consumi carburantul până la benzinăria unde protestezi, ejti la fel de prost. Nu faci decât să amâni plata pe carburant;

- dacă susţii cauza asta cu mass-uri agramate eşti… tot prost;

- dacă te duci la protest doar dă caterincă şi miştouri televizate ejti tot…;

Uite câte motive pentru a demonstra că un protest nu se face cu o turmă şi fără cioban.

Nu mai bine laşi tu maşina acasă? Şi mergi cu autobuzul? Ori pe jos? Sau bicicleta? Bine, dacă nu te poţi rupe de caroseria iubită, nu vrei să pui bani cu un coleg de muncă să mergeţi 3-4 oameni în aceeaşi maşină? De ce una din aceste variante?

- o să scadă semnificativ vânzările de carburant;

- o să fi mai sănătos;

- o să arăţi că ştii să protestezi decent;

- nu o să te mai vadă mami la TV cum te faci de rahat şi te amendează poliţia;

P.S. – dacă îl rugai pe vreun benzinar să protesteze atâtea ore împotriva Guvernului, în frig, Piaţa Revoluţiei, ştii ce făcea? Nimic.

Popularity: 3%

Profu` de Zen.

November 09, 2010 Horhe No comments

Ieri am luat matura decizie de a mă duce la facultate. Că până la urmă d-aia arunc atâţia bani în secretara suflată în aur. La 2 mii şi ceva dă lei pă an îmi permit şi eu o excursie săptămânală cu liftul, şi o studiere aprofundată a fafaştoacelor/cocozaurilor ce stau la cursuri cu ochelari de soare.

Am pătruns în sala de curs, şi profesorul nostru Oreste (acel Oreste) ţinea nişte beţişoare parfumate în mână şi se uita atent la un laptop. Ţin să precizez de la bun început că orele cu Oreste sunt foarte interesante şi relaxante. Are un stil… zen, de a preda. E greu să îmi imaginez că omul acesta e prieten bun cu Spărgătorul de Pifometre.

După ce a downloadat un mp3 pe laptop, a pornit muzica de relaxare, s-a aşezat în faţa noastră şi ne-a rugat să închidem ochii, să stăm relaxaţi şi cu mâinile pe coapse… ale noastre. Probabil a spus, în mintea lui, “dacă de învăţat nu vă arde, şi mă rog mereu de voi să veniţi cu temele, măcar să vă calmez… de tot!”.

Şi am intrat în transă. Problema e că, mintea mea paranormală, a reacţionat ciudat la starea de transă. Şi nu mă refer la faptul că adormisem şi îmi curgeau bale. Universul descris de Oreste s-a intersectat cu mintea mea bolnavă. Şi totul a devenit o nebuloasă… Cam aşa:

“Şi acum închideţi ochii… vă relaxaţi… picioarele, mâinile, corpul vă este din ce în ce mai greu… (dau puţin pe repede-înainte partea cu intratul în transă, dar aţi prins idea. O ardeţi chill!)… deschideţi ochiul minţii, situat în frunte… da, acolo lângă coş… apropo, să nu uiţi să îl storci şi să dai cu o cremă… aşa… intri în al treilea ochi… nu, aia e nara stângă, mai sus… aşa… faci un pas, îl faci pe al doilea… urmeată staţia “GrozavEşti” cu peronul pi şentru… eşti într-o pădure… e pădurea Arhiepiscopului de Suceava… e cea mai mare pădure din România şi tu te plimbi prin ea… te mişti ca samuraiul pe lângă copaci… nu vrei să te vadă teologii-pădurari şi să te scoată din Zen… te îndrepţi spre un copac… pui mâna pe el… îi simţi scoarţa… se urcă o furnică pe tine… te sperii, ţipi ascuţit şi fugi ca o fetiţă în jurul copacului…

Eşti la malul mării… Vama Veche… simţi mirosul sărat şi putoarea algelor… te îndrepţi spre apă… treci peste doi beţivi şi eviţi sticlele din drum… atingi apa… e plină de alge pe care scrie în bulgară: “ţeapă”… intri în apă… vine spre tine o meduză… eşti calm… o aştepţi… din stânga vine Mazăre pe un skyjet şi te loveşte…

Eşti în faţa casei copilăriei tale… deschizi poarta… dacă ai copilărit la bloc mergi cu liftul… dacă stai la 10 şi e stricat liftul, asta e, aşteptam… ăăă… hm… ai ajuns? ok… deschizi uşa… vezi casa exact cum era când aveai 14 ani… tatăl tău e la muncă… încă nu fusese disponibilizat… mama ta e la salon, îşi permitea… te îndrepţi spre camera copilăriei tale… amicul tău îţi repară calculatorul… iar “s-a virusat singur” pe site-uri XXX… eşti singur în cameră… te împiedici de hainele aruncate pe jos… te uiţi pe geam… nu e Piaţa Rahova… eşti Zen… în stânga ferestrei e marea… în dreapta e muntele… pe centru e Stadionul Ghencea… The land of Cio-I-S… auzi că e reducere la SH-ul de sub geamul tău… te arunci…

Şi acum… deschide ochii… scutură mâinile, picioarele şi coapsele vecinului… verifică buzunarele şi portofelul…

Ne vedem săptămâna viitoare…”

P.S. – Guru Bivolaru era în pădure cu nişte fete. Făceau suc de muguri într-un cort.

P.S. 2 – Purtam ciorapi marca Ylang Ylang. Coincidenţă?

Popularity: 3%

La cracii lăudaţi te duci cu pensia.

November 06, 2010 Horhe No comments

Gata, e oficial. Şi să nu vă mai mire, da?! Să nu mai ridicaţi sprânceana când o să auziţi la TV “eu sunt de profesie manechină”. Clasificarea Ocupaţiilor din România (COR) va avea meserii noi, printre care, manechin, astrolog şi prezicători.

Şi până la urmă, de ce nu? Fătuca aia se chinuie să meargă în halul ăla de la 10-11 ani, să nu merite şi guriţa ei o pensie când se lasă de meserie la 30-40 de ani? Individioşilor. După ce că sunt vai de ele, le ies oasele prin hainele alea de nu le porţi nici de Halloween, tot voi vă plângeţi? Şi credeţi că băieţii o duc mai bine? Păi numai când mă gândesc la bieţii manechini ai lui Bote şi mi se face milă. Forţaţi de nevoi, respinşi de Institutele de Cercetare şi Cultură, pe motiv că sunt prea sexoşi, se lasă pradă acestei munci tiranice: purtatul chiloţilor cu push-up. Cum să te mai poţi pensiona la 65 de ani când de la vârsta de 20 te strânge elasticul, pe care scrie CB, de mai ai puţin şi faci accident vascular? Şi ruşinea?! Ruşinea!? Cum să mai trăieşti ştiind că nu ai apărut şi tu niciodată în chiloţi normali, doar cu push-up. Să aibe pensie, şi carte de muncă, spor de ruşine, spor de periculozitate (mai ales la fete, la cum merg), spor de toxicitate, spor de asigurare a cracilor, spor la treabă, spor la sponsori, spor la mahări, spor la grisine şi vânt în pupă.

De astrologi ce să mai vorbesc. Era şi timpul să îi bage cineva în seamă. Păi voi dimineaţa, când cumpăraţi Academia Caţavencu, Kamikaze, Dilema Veche, etc., şi citiţi horoscopul, cine credeţi că îl face şi p-ăla? Un redactor pus pe miştouri? Un coate roase care caută să vă spună vorbe goale pe care să le corelaţi voi cu realitatea? Ruşine. Păi ei se benoclează la stele, ghicesc, se retrograd şi intersectează cu Mercur de atâtea ori pe lună că nici nu ştiu dacă ne vorbesc de pe Pământ sau de pe altă planetă. Şi să nu vă aud cu fraze penibile ca: “ce nevoie am eu de horoscop? De azi înainte nu mai citesc aşa ceva!”. Aşa spun toţi, dar când apare Liberţâţea – Horoscopul Erotic şi Poziţii Sexuale Astrale, se cumpără toate ziarele de zici că-s poze cu popi gay. Pensie, altfel de mâine nimeni nu mai câştigă la loto, nu mai are succes în afaceri şi să vezi constelaţii astrale… şi alte baliverne.

La prezicători sincer mă abţin. Îmi e frică de ei. Nu vreau să mă aştepte o gaşcă de prezicători, noaptea în gang, şi să îmi prezică de intru în spital. Şi până la urmă, ce mai contează acolo o pensie în plus? La câte/ce pensii am dat foştilor comunişti, politicienilor corupţi, inapţilor, inculţilor, idioţilor, ce mai contează una mică pentru stat în fund şi ghicit în palmă… sau invers.

Ca să nu există motiv de râcă şi scandal, propun şi alte meserii:

- vrăjitoare – ca să câştige şi gura lor o pâine pă corectelea, şi fără mânăreală. Că trebuie să se impoziteze şi deochiul, tarotu` şi kilu` dă argint viu scos. Că a spus-o şi Regina Mariei Albe: “vrem să ne existăm câştigul pă corectelea!”.

- asistentă TV – şi rolul ăsta de proastă (dacă e rol) nu e aşa uşor. Încearcă să faci zilnic pe tuta sau cuierul. Poţi? Nu… nu meriţi nici măcar o… pensie.

- prezentatoare vremea în tabloide – nu-i floare la ureche să faci o şedinţă fofo, zilnic, pentru un ziar cu target bălos.

- şomer – sunt aşa mulţi în România că mai bine îi pensionăm şi pe ăştia.

- băiatu` lu` tata – acest gen de muncă trebuie răsplătit cu o pensie de urmaş şi una de bun simţ. De ce? Pentru că băiatu` lu` tata consumă şi rulează caş.

- fata lu` baştanu` – aici este un perpetuum mobile. Fata produce – baştanul consumă pe fată, fata consumă ce îi dă baştanul – baştanul produse.

Acestea fiind zise, încep o nouă carieră:

“Mâine e soare cu puţine şanse de iarnă, dar noaptea o să fie seară toată ziua!”