Mancare @ Numa' de bine.eu

Aventurile Super Băiatului Obişnuit!

November 08, 2011 Horhe 2 Comments

Se află printre noi. Poartă un costum care nu atrage atenţia şi se pierde în mulţimea de personaje. În viaţa de zi cu zi este un simplu om îmbrăcat în costum de Scooby Doo, dar când o infracţiune are loc se transformă în Super Băiatul Obişnuit!

Venit de pe planeta Rahova, de unde părinţii l-au trimit la muncă, timidul şi simplul băiat în costum de Scooby Doo nu iese cu nimic în evidenţă. Lucrează pentru o multicorporaţie şi are o viaţă socială foarte activă pe Facebook. Este cunoscut pentru politeţe şi calm. Dar pentru publicul larg este cunoscut ca Super Băiatul Obişnuit, eroul unei generaţii, un vigilanti al secolului XXI, un exemplu de urmat. Este un student, este un salariat… NU! Este Super Băiatul Obişnuit!

1. Episodul 1. De ce nu e asta un desen?

Poate vă întrebaţi de ce Super Băiatul Obişnuit nu este făcut sub formă de desen animat. Răspunsul ar fi simplu: pentru că S.B.O. este unul dintre cei mai slabi desenatori posibil. Vorbim aici de un om care se afla pe punctul de a rămâne de două ori repetent la desen. Dar de ce? De ce un om care aruncă gunoiul la coş şi strânge mizeria după câine este atât de slab la desen? Pentru că se luptă cu incompetenţa şi obtuzitatea unora şi nu are timp să facă un cocoş colorat. Dar povestea a început aşa…

… Era anul 2002 şi micuţul S.B.O. încă nu îşi descoperise puterile. Era un copil mic într-un costum mic de Scooby Doo. Tot ce ştia era să Super Mănânce, dar avea să descopere că este Super Imun la Critică şi Super Praf la Desen. Profesoara lui de desen din clasa a VI-a, Madam Cucu, avea să îl ajute să afle acest secret teribil.

- Astăzi o să învăţăm să colorăm un cocoş în mai multe nuanţe de roşu. Aveţi în faţă conturul, voi trebuie doar să nu depăşiţi linia.

Dar S.B.O. suferea de daltonism în stare mutantă şi percepea doar maro. Aşa că dintr-o Super Mişcare de Lehamite a făcut tot cocoşul maro. Şi iarba. Gardul. Cerul. Din punct de vedere artistic, pictura era un dirty paint renascentist. Dar profesoara nu a apreciat revoluţionara perspectivă artistică aşa că mama lui S.B.O. a fost chemată la şcoală. Ce nu ştia Madam Cucu era că mama lui S.B.O. nu dădea doi bani pe talentul de Tonitza al progeniturii. Aşa că situaţia a rămas în coadă de cocoş, şi de atunci S.B.O. nu mai pune mâna pe peniţă, aceasta fiind un fel de kriptonită pentru celelalte fiinţe.

Până la episodul următor, când S.B.O. va salva lumea şi propria coadă, nu uitaţi, Super Băiatul Obişnuit este printre noi. Dacă aveţi nevoie de ajutor sunaţi la 112.

Popularity: 4%

Spielberg 8!

October 24, 2011 Horhe No comments

Ca să înţelegi noua creaţie a lui Steven Spielberg (Super 8), trebuie să înţelegi câteva lucruri elementare despre celebrul regizor. Acesta nu a avut o copilărie normală. Mama lui nu îi spunea “dacă nu papi tot te dau la ţigani” (un obicei cretin), ci “dacă nu mănânci tot o să te pape monstrul secret din baza secretă americană!”.

Când micuţul Spielberg a reuşit să deschidă pentru prima dată uşa frigiderului nu a văzut un munte de mâncare, ci posibili monştrii alimentari, mutanţi, experimente genetice militare. La pubertate, cel mai probabil în perioada când şi-a pierdut virginitatea, Spielberg vedea sexul ca pe o luptă cu un organ extraterestru venit să muşte din oameni. Şi cred că asta vă face să vă gândiţi la nişte efecte speciale, nu?

Apoi, după ce a crescut şi a început să facă filme, o dimineaţă din viaţa lui Spielberg decurgea cam aşa:

“Vreau să fac un film. Ceva unic. Ceva ce nu am mai făcut până acum. Un monstru! Da, încă un monstru. Şi acesta vine din… spaţiu… da, încă un monstru din spaţiu. Şi mai e şi secret militar. Da, încă un monstru din spaţiu, ţinut secret militar de, cine altcineva, americani. Bun. Dar cu cine se luptă monstrul? Cu un copil. Da, să fie şi un copil, erou, că dă bine. Şi o mică poveste de dragoste între el şi o fată, aşa pentru impresia artistică. Hm… ceva lipseşte?! A, da! Efecte speciale. Multe. Vreau rachete mijto, monştii înfiorători, scene sângeroase şi copilaşi cu două trei coşuri pe faţă. Asta da film.”

Acum că toată lumea ştie ceva despre Steven Spielberg, să vă spun puţin despre filmul Super 8. Aceeaşi Mărie Spielberg cu o altă pălărie de efecte speciale. Dacă nu aveţi ceva mai bun de văzut, vizionare plăcută.

Popularity: 3%

De ce îmi place la spital?

October 17, 2011 Horhe No comments

Nu ştiu. Poate pentru că în copilărie ştiam toţi medicii de la Grigore Alecsandrescu şi treceam anual pe acolo. Nu cred că vizitele mele erau rodul unor probleme de sănătate. Asta dacă facem abstracţie de cele 4 fracturi la mâini şi una la picior. Şi operaţia de apendicită. Şi… mai sunt câteva. Dar tot nu sunt motive să mergi la spital. Puteam să mă “repar” cu puţin ceai de ciuboţica-cucului.

În timp începuse să îmi placă. Când eşti bolnav nu vrei să stai acasă. E oribil să stai acasă şi să vezi oameni sănătoşi, să te trateze toată lumea ca pe un invalid şi să vrei să faci de toate, doar eşti acasă. Dar nu poţi. Pentru că eşti bolnav. Nu vrei să păţeşti ca mine acum, care vegetează în pat, îşi ascultă prietena care se duce la muncă (bine, după asta nu cred că tânjesc, dar totuşi se duce). De asemenea, tata spală geamurile, cocoţat pe exterior şi eu nu pot să îl ajut. Nu pot să spăl nici vasele. Aş putea, dar mă tratează toţi ca pe un operat pe cord. În spital nu ai parte de aşa ceva. Toţi te tratează ca pe un cineva rănit, asistentele te vizitează când trebuie sau vor, iar rudele şi prietenii vin cu gândul să plece mai repede. Nimeni nu vrea să stea printre oameni bolnavi. Şi nici bolnavi nu vă plac pe voi sănătoşilor!

Recenta mea internare a însemnat o introspecţie generală şi chiar mi-am pus o serie de întrebări. Poate mă ajutaţi voi să răspund la ele:

De ce mâncarea din spital e aşa bună?

Nu sunteţi toţi de acord şi nu vă înţeleg. Care sunt primele cerinţe ca ceva să fie comestibil şi delicios? Să arate bine, să miroasă bine, să îţi fie servită la nas/pat şi să fie gratis. În spital toate acestea se îndeplinesc. Mâncarea acolo arată bine, pentru că e făcută la cazan şi tot ce e la cazan arată ca într-o revistă cu mâncare de la bunica. Dacă tu citeşti revistele lui James Olivieră e problema ta. Mirosul este minunat. După ce este plimbată pe la 2 etaje, şi tu stai de ieri cu o banană şi o mandarină în burtă, “porţia” de unt, gem şi cu ceai sunt delicii burgheze. Şi să nu mai vorbim de ciorba fără carne, mâncarea de cartori, argei umpluţi, etc. Apoi, mâncarea îţi este servită la pat. Lux. Şi este gratis. Plăteşti la salariu cu ceva%, dar la spital nu mai laşi nici 10-15%. Se poate ceva mai bine? Se poate? Nu.

Singura problemă pe care o întâmpin e reacţia doamnelor care servesc mâncarea. Se uită la mine ca la un hămesit şi cred că sunt ţinut pe cartofi cu pâine acasă. Ele nu înţeleg. Ele nu înţeleg că mă internez doar pentru mâncare. Şi restul.

De ce se dă şpagă în spitale?

Asta e o problemă ceva mai serioasă. De exemplu, eu sunt angajat. Şi plătesc o serie de contribuţii la stat, printre care şi ceva (puţin, dar nu pentru că aşa vreau eu) medicilor. Cu toate astea, în salon şi pe holuri se discută precum la Bursa de Valori Bucureşti: “cât ai dat la medic?” “400″ “şi la anestezist?” “200″ “şi la asistentă?” “100″ “şi la cea care îţi schimbă patul?” “10″ “şi brancardierului?” “5″ “şi portarului?” “4″…

De ce? De ce trebuie să plătesc? Categorig nici un medic nu mi-a cerut bani, dar oamenii pleacă de la premisa că “nu te bagă în seamă”. Ei şi? Vreţi să ştiţi ceva? Eu NU AM DAT nimic şi uite că am trăit şi fără linguşeala falsă a asistentelor, anestezistei sau medicului. Bine, recunosc, pe medic l-am cinstit, dar era prea de comitet. Dar atât, şi categoric nu cu 400 de lei. Doar nu sunt prost să îi dau aproape jumătate din salariu din moment ce îi dau lunat din salariu. Nu?

Şi Adelina îmi spunea că “să îi dai ceva tipei care îţi face patul, ca să fie totul ok?”. Ştiţi ce? Nu i-am dat nimic! Am ţinut mâinile în buzunar în timp ce ea îmi aranja patul şi am lăsat impresia că mă pregătesc să îi dau ceva. La final doar “mulţumesc”. Tata a fost mai ghinionist acum doi ani. O scârbită a reuşit performanţa să îi facă patul în stilul sauvage pentru că nu a primit nimic prima dată. Nu face nimic. Patul pot să îl fac singur. Ea îşi făcea oricum prea greu MESERIA!

Asistentul mă tot pasa şi mă plimba cu branula în mână la plecare. Nu aveam de gând să îi dau nimic. Cât putea să mă plimbe pe holuri cu branula în mână? Într-un final, la insistenţa medicului, a scos drăcia, cu o scârbă şi dezinteres total. Ma durut. Ma durut cum a tras de ea din mână. Atât.

Brancardierul nu vroia să mă ducă pe scaun de la reanimare/camera de gardă (nu ştiu, o cameră cu oameni slăbiţi după operaţie, ori cu complicaţii post-operatorii). Am insistat până şi-a dat seama că nu scapă nici de gura mea şi nici cu bacşiş!

Liftierul, asemenea portarului, doreau sponsorizări pentru statul jos. Dacă stai mai tare pe picioare şi eşti insistent cedează. Şi nu pentru că sunt deştepţi.

Amuzantă a fost anestezista. A încercat să mă tragă de limbă ca să afle ce lucrez, să vorbească mult cu mine, poate poate… Nimic. I-am răspuns la toate întrebările, i-am spus că am o migrenă şi am rugat-o să mă anestezieze mai repede. Să scap de durere. Şi ghici ce? Trăiesc! Bine, am stat 5 ore sub anestezic, pentru o operaţie de 30 de minute, am rămas perfuzat la camera de gardă/reanimare şi m-am simţit puţin legumificat, dar totuşi. Mă omora pentru că nu i-am dat şpagă?

Eu îi înţeleg că au salarii mici şi îi compătimesc, dar nu pot să îmi dau tot salariul pe o lună la o “vizită”. Dacă nu le convine cât câştigă să convingă oamenii să voteze raţional, să nu mai accepte construirea de biserici în curtea spitalelor deplorabile şi… altele. E stupid că mulţi oameni se înghesuie la hypermarket-uri pentru struguri gratis, dar nu merg la medic pentru că nu au bani! Când multe sunt “gratis” (plătite prin cotizaţia din salariu).

Morala? Se poate şi fără şpagă. Sunt dovada, încă, vie.

Popularity: 3%

Gâdilă o carte sub copertă…

September 13, 2011 Horhe No comments

De mult nu am mai pipăit o carte sub copertă, acum fiind un adept al cărţilor electronice şi audio-book-urilor. De, cărţile în varianta originală sunt scumpe şi pe internet găseşti publicaţii peste care nu ai fi aruncat niciodată un ochi. Din acest ciclu vă recomand Ghidul tatălui în sala de naştere de Mark Smith.

Din câte ştiam eu, la români, tatăl nu ajunge până în sala de naştere. Cel mult dacă îşi aminteşte să îşi ducă fumea la spital, dar în rest e mereu reţinut cu treburi: bea cu ăla, fă cinste lui X, dă de la băut la Y, mai trage o duşcă la Z acasă, etc. Aşa că dacă ai un tată bucuros de venirea ta pe lume, o să îl vezi, pentru prima dată, pe la 11 ani, când iese din coma alcoolică produsă de venirea ta pe lume. Şi într-un fel e bine, nu vrei ca tăticul tău beţiv să fie în preajma unei femei gravide cu toane (vezi ştirile cu gravidele bătute).

Dar la străineji e altfel. Ca şi la noi, mai nou ţi se permite, ca tată, să îţi bagi capul la propriu în… poarta raiului şi să vezi “de unde vin copiii”. Acum dacă eşti spontan poţi să filmezi, nu de alta dar sunt sigur că la un moment dat, pe la 14 ani, o să vrei să îi arăţi fiului cum şi-a chinuit mama cu capul lui mare şi încăpăţânarea de a rămâne înăuntru. Şi mama o să vrea să se audă ţipând. Asta da filmare de văzut peste ani. Şi 3D, mai nou. Dacă eşti vedetă e mai simplu. Chemi televiziunea, îşi bagă ăia carul de reportaj între cracii tăi, Realitatea TV transmite din elicopter de deasupra ta şi Antena 3 face un studio în dreapta medicului de unde comentează lipsa lui Băsescu la un astfel de eveniment. Şi într-un final, toţi proştii se uită la tine la TV cum naşti. Ca orice femeie.

Cam din anii ’70 li se permite bărbaţilor să asiste la naştere, rezultat al mişcării feministe, dizolvării familiei nucleare, etc etc. Totul coincide cu apariţia femeii de afaceri, ocupate, femeie ce îşi implică bărbatul în treburile casnice. Probabil o să vină şi perioada când bărbatul va fi trimis să nască pentru ea. Mai e până atunci.

Mark Smith atrage atenţia că până în momentul naşterii, ca bărbat, o să treci prin multe: poftele femeii, crizele ei, crizele tale la crizele ei, nopţi nedormite că are mereu greţuri, ori vrea X şi Y. Dar înghiţi totul că nu a vrut singură copil de capul ei. Ţi-ai pus şi tu capul la contribuţie pentru asta.

Cartea te poartă de la primii paşi, până la travaliu, sala de aşteptare, pachetul de spital, cum să stai calm, cum să o calmezi pe EA, ce să îi dai să mănânce, ce să îi spui, şi trece şi prin “date tehnice” precum mărimea pelvisului, date despre cezariană, etc. Se omite aglomeraţia din trafic când disperat nu ştii cum să ajungi mai repede la spital. De asemenea, nu se menţionează nimic de meciul de fotbal din seara când femeia “are chef” să nască. Nici de faptul că nu ai nici o bodegă aproape ca să bei de fericire ca tot românul. V-am spus că asta e o carte pentru străineji.

Cartea are doar 47 de pagini, aşa că nu e o lectură prea grea. Când nu te cerţi cu EA pe telecomandă, poţi să răsfoieşti cartea de faţă cu ea. Măcăr îi arăţi că îţi pasă, că nu eşti ca toţi ceilalţi, chiar dacă tu îţi faci în cap lista cu prietenii cărora le vei da de băut.

Popularity: 6%

Frida

August 16, 2011 Horhe 1 Comment

Românii se duc în Bulgaria pentru că nisipul e curat (chiar dacă am auzit că şi acolo se sting ţigările în nisip), că nu sunt alge, mâncarea-i bună şi totul e ieftin. Dar mai presus de orice, am auzit că românii merg la bulgari pentru că se poartă bine cu tine. Exceptând momentele când te mai lasă fără maşină personală, relaţia turist-gazdă e aproape de perfecţiune. Aşa zice lumea. Eu…

… am privit cu scepticism Bulgaria. Ce-i drept ador Balatonul (Ungaria, mai scump, mai departe, mai frumos), şi când vine vorba de munţi, ori la noi, ori mult mai departe. Dar am zis că pentru două zile de munte, somn, mâncare multă şi un pahar de şampanie, Buşteni e numai bună. Cu greu am găsit cazare pentru că tot românul a plecat în concediu de Sântămărie, dar într-un final, cu noroc şi baie în cameră, am găsit în Buşteni, Casa Frida. Am rezervat luni şi am anunţat că vineri la ora 10 voi fi aproape de staţiune, la volanul maşinii. Ca să ştie gazda.

Până vineri am hotărât să nu mai iau maşina. Mi se acrise de condus după experienţa Bucureşti-Vama Veche-Bucureşti şi mai am cupoane de CFR. Aşa că am hotărât să plecăm cu trenul. Aşa că vineri dimineaţă, la ora 9:30 îmi sun gazda să o anunţ că nu vin cu maşina şi că ajung mai târziu, pe la ora 14. Ca să ştie…

- Alo. Sărut mâna. George din Bucureşti. Am făcut o rezervare luni…

- Aoleuuuu…

- Staţi calmă. Nu am ajuns încă. Nu mai vin cu maşina. O să ajung pe la 14. Sper că nu aţi ieşit deja la strada principală.

- Nu. Dar nu mai am rezervarea.

- Cum aşa?

- Păi am şi uitat de d-voastră şi cineva şi-a prelungit şederea… am uitat… dar vă rezolv eu… în 30 de minute vă găsesc pe alături. Nici o problemă. Revin repede cu un telefon.

Am plecat la gară (deci 30 de minute din Rahova) şi nu am primit nici un telefon. Am hotărât că dacă nu vreau să îmi stric mie şi Adelinei weekendul să găsesc cazare atunci. Cu ajutorul lui Vlad am dat aproximativ 10 telefoane, şi am găsit într-un singur loc, Poiana Ţapului. Am acceptat pentru că nu aveam de ales. Era chiar singura opţiune.

Ne-am urcat în tren şi uitasem de Frida şi nesimţirea gazdei. Cu cinci minute înainte să coborâm din tren primesc un telefon:

- Alo. Aici Frida. V-am găsit cazare! (la 3 ore după cele “30 de minute”)

- Da? Unde?

- Păi vin nişte oameni acum la mine, şi dacă nu vor să stea împreună vă bag la mine în vilă… dacă nu alături. Vorbesc cu ei şi în funcţie de ce zic ei vă sun.

- Chiar vă rog.

Nesimţirea de a nu ţine cont de rezervarea mea e una, dar să fiu şi la mâna altor turişti e deja…

Am refuzat să mai comunic cu Frida, deja eram la cazarea noastră, şi într-un final, tot răul spre bine.

Frida, sper să mai ai turişti când am să mai îmi fac eu rezervare la tine.

Popularity: 5%

Ce-mi doresc de ziua mea

July 25, 2011 Horhe 2 Comments

- să dorm seara;

- să mănânc mai mult;

- să fiu cuminte;

- să mănânc legumele din ciorbă;

- să câştig la Loto fără să joc;

- să fiu sănătos tun, nu praştie;

- să mi se maturizeze ficatul;

- să ajung la performanţe notabile în a sta degeaba;

…

Şi lista poate continua.

P.S. – Cine îmi spune o asemănare şi o deosebire între cele două poze câştigă o conservă cu hamsii.

Popularity: 6%

Text cu efect lacrimogen

June 17, 2011 Horhe No comments

Acest text poate avea efecte tragi-comice şi îţi poate induce o oarecare stare de milă. Efectele adverse pot fi ireversibile şi există şanse să te apuci să îmi faci cadouri într-un mod inconştient. Dacă te încadrezi în tiparul prezentat, continuă să citeşti.

M-am născut într-o caniculară zi de vară, şi aşa cum am înţeles de la părinţi, medicii au declarat că sunt singura fiinţă de pe Terra ce a fost bătută de Soare în cap încă dinainte să se nască. Probabil de acolo mi se trage această constantă “coacere” la nivel neuronal. La naşterea mea planetele au fost aliniate în aşa hal încât se eclipsau toate între ele, iar adolescenta Carmen Harra a fost lovită de o putere parapsihocucu atât de puternică încât a realizat că menirea ei e să bată câmpii despre alte persoane.

În copilărie mi-am descoperit talentele motiv pentru care părinţii au declarat în repetate rânduri: “eşti… special…”. Găuri în pereţi, bijuterii aruncate pe geam, incendierea patului, (încercarea) paraşutismului cu umbrela şi multe altele mi-au adus titulatura de “STAI DRACE!”. Mai târziu, la şcoală, am descoperit că pe mine matematica şi desenul nu mă vor descoperii niciodată, în schimb eram olimpic la pauze. Problemele existenţiale au continuat şi la 14 ani, când din cauza unui exces de păr am întâmpinat probleme în a trece la profa de fizică. Concluzia de geniu a fost că un chiul pe zi mă poate ajuta. “Eşti… special…”, zise mama.

La liceu am continua seria surprizelor şi puterile mele speciale erau deja la un alt nivel. Eram singura persoană care putea fi (în Argentin) “la înălţime” sub masă. Toate astea se datorau unei influenţe astrologice de gradul 5% alcool şi gravitaţiei. Prea greu de luptat.

Şi aşa am ajuns astăzi. Încă mă descopăr şi mă surprind zilnic. Am capacitatea să mă îmbrac total haotic şi fără noimă, să îmi promit bicicletă de 3 ani (încă fără rezultat), să stric şi să repar laptopul cu puterea privirii şi să mănânc între mult şi enorm. Deţin două recorduri nerecunoscute internaţional, o pizza mare în 4:36 de minute, şi un bol de paste în 10:12 minute. 32 de mici cu muştar şi pâine şi numeroase ciorbe în Vama Veche. “Sunt… special…”, zice lumea.

De asemenea, deţin puterea de a deţine un mp3 ce are un singur buton pentru toate funcţiile. Dacă apeşi pe Play de sus în jos îl deschizi, de la stânga la dreapta (şi mai apăsat) măreşti volumul, iar de jos în jos (foarte apăsat) schimbi piesa. Dacă îi dau un pumn se stinge.

Scopul acestui text este de a spune că… “sunt… special…”. Şi m-am întors din concediu.

Popularity: 3%

Co… co…n…ce…d…i…u…iuiuiuuuuuu!

June 09, 2011 Horhe No comments

Uite un cuvânt pe care nu l-am mai rostit de foarte mult. Concediu (nu “concediat”). De maine dimineaţă am să fiu oficial în… 3 zile libere. Se putea mai rău. Aşa că am să sărbătoresc ca un porcofan cu somn, mâncare şi femeie undeva pe la munte. Pentru că merit. De ce merit? Pentru că:

Am terminat licenţa. E făcută praf.

Am fost cuminte la muncă şi am fost printre cei mai buni culegători de bumbac.

Am păpat legumele din ciorbă.

Am făcut lumea să râdă. Când am căzut cu scaunul.

… şi nu mai am inspiraţie. Aşa că e nevoie de o pauză.

Popularity: 5%

Ghid culinar: ce pizza să mănânci la muncă?

May 12, 2011 Horhe 2 Comments

Suntem tineri şi ne lovim în această perioadă de trei probleme existenţiale: “de unde bani?”, “de unde loc de muncă?” şi “de unde pizza la locul de muncă?”. În următoarele rânduri voi face o trecere prin blog a câtorva pizzerii de care sunt mai mult sau mai puţin legat.

Presto Pizza

Cât era o pizzerie de cartier, abia deschisă în faţa blocului meu, Presto era minunată. Bună, caldă şi la timp, plus faptul că îmi comandam pizza pe messenger. Acum, ca orice lucru bun, s-a stricat.

Am hotărât să nu mai mănânc de la Presto Pizza şi m-am ţinut de cuvânt. Aproape. După noaptea când mi-am aşteptat trei ore comanda şi nu venea nici în a patra oră, am jurat că nu mai comand la Presto. Dar a trebuit să îmi calc pe promisiune pentru că îmi era foame şi… Mi-am pierdut minţile. Da, asta e cea mai bună scuză. Aşa că am comandat toţi colegii pizza de la Presto, am aşteptat ca întotdeauna de două ori mai mult decât a spus duduia la telefon şi am mâncat-o cu poftă pentru că, da, nu pun ei blat la pizza, dar e topping căcălău. Problema a apărut după, când am observat că pe una din cutii scria că am câştigat o pizza (concurs organizat cu Radio 21, cred). Am sunat la ora 3 noaptea să comunicăm că suntem fericiţii fomişti ai unei pizza gratis şi am aflat că nu ne pot aduce pizza câştigată pentru că: trebuie să te plimbi tu, câştigătorule, ca un dobitoc cu bonul şi cutia după tine, până la sediul Presto de la Cucuieţii din Deal şi acolo… Aţi înţeles, nu? Bine că nu mă pune să mă duc până la sediul Radio 21, să mă abonez la Vodafone şi să îmi pregătesc şi singur pizza câştigată.

Melteni. Aşa se întâmplă când îţi ajunge pizza la nas.

Jerry’s Pizza

Nu am nimic de obiectat faţă de pizza de la Jerry, legat de calitate, dar e MICĂ RĂU! Pizza aia normală, de 14-15-16 lei, e mică. Mică cât o gaură de fund de oală de ciorbă. Ea e bună, blat pufos, dar ca să te şi saturi, trebuie să cumperi o pizza care sare lejer de 25-30 de lei. Şi mai bine bagi o şaorma dacă e pe aşa. Dar am colege care se satură şi din mogâldeaţa aia de pizza. Ţine de apetit.

Gambino’s Pizza

De la oamenii ăştia nu am comandat decât o singură dată, şi tot ce mai îmi amintesc e că se prelingea uleiul pe felia de pizza, precum Dâmboviţa prin Bucureşti. Deci, în concluzie, am comandat o singură dată.

Acapulco Pizza

De la Acapulco nu am comandat eu, ci colegii mei, care mai trăiesc şi astăzi, dar nu păreau foarte excitaţi de produsul din cutie. Cred că unul dintre motivele pentru care şi eu sunt sceptic în legătură cu pizza de la Acapulco este sloganul firmei: “Zâmbeşte, mâine ar putea fi mai rău!“. Nu vreau să cred că bucătarul lor gândeşte aşa.