Tag Archives: moarte

Vă implor nu mai muriţi!

Am o rugăminte personală la `mniezo în legătură cu toate vedetele care îşi văd zilnic “my death with my own eyes”. Să nu moară!

Pentru bunul mers al societăţii şi pentru liniştea butonului de programe de la telecomandă, vă rog să nu muriţi. Mi-a ajuns deja până în 2012 cu Mădălina Manole şi Bartolomeu Anania. M-am plictisit crunt de “reamintirea” celor ajunşi “într-o lume mai bună”, de prohoade, scandaluri, poze de la catafalc, plimbări cu mortu` prin oraş şi concluzia stupidă: “Era un om bun… chiar dacă nu prea îl băgam în seamă…”.

Mădălina Manole a vândut mai multe CD-uri după moarte, iar Bartolomeu mai are puţin şi depăşeşte la vânzări “Harry Potter”. Şi povestea nu se opreşte aici. În fiecare zi câte o vedetă e aproape de moarte. O cântăreaţă dă cu maşina în stâlpi, un fotbalist se loveşte cu tâmpla de bordura din faţa unei spelunci, prietena unui fotbalist cade cu botu-n portiera de la maşină… şi exemplele pot continua. Probabil au descoperit că morţi se vând mai bine, dar nu au curaj. Oricum. Nu vă omorâţi. Nu aş putea suporta emisiuni precum: “Adio Vârciu! Best of Vârciu!”, “Zăvo Forever!”, ori “Bote… şi tu?”.

Oamenii mor, şi plebea societăţii se hrăneşte cu vieţile altora. Dacă moare X o să ţină şi sorbitorul de tabloid doliu pentru că… nu are viaţă.

Aşa că, vă rog, nu muriţi. Nu vă suport în viaţă, da morţi!

Popularity: 5%

Paranoia e activă.

Anual, în România, 60.000 de persoane primesc diagnostice greşite. Adică zeci de mii de români se duc la medic având dureri în cot, ori în curte, şi primesc un diagnostic grav ca: meningita sau cancer. Problema e că, dacă medicul mai greşeşte (oboseală, stres, are şi el probleme acasă, etc.), până la uşa spitalului te omoară ipohondria apropiaţilor.

Nu ştiu dacă e specific românesc, nu am citit nici o carte despre “Ipohondria la români” (mai ales că la noi totul se tratează cu alcool), dar cunosc destule persoane ipohondre. Oameni pentru care o zgârietură este cale sigură spre o infecţie mortală, o durere de cap înseamnă tumoare şi un junghi e semn clar de cancer. Adică orice te doare îţi provoacă sfârşitul.

De exemplu, acum multe luni am reuşit stupida performanţă de a-mi bărbierii o aluniţă. Aşa e cănd vrei să testezi noul Gillette jucând golf cu o mână, ca Tiger Woods, şi ţinând picurele precum Thierry Henry. Mi-am dat de m-am julit, ca să citez din Bendeac, Perversul.

Aluniţa nu era mare. 2-3 milimetri, nu foarte pronunţaţă, nici foarte vizibilă. Sincer e o performanţă că am reuşit să o tai. A curs ceva sânge, vreo 2 zile şi gata. Am ajuns la muncă unde o colegă a văzut o uşoară urmă de sânge. “Ce ai păţit?”, “mi-am tăiat o aluniţă din greşeală/prostie. Nu e mare lucru”. “Aoleeeuuu. Măi George dute la doctor. Poţi să mori! Cancer! Tumoare! Mori! Uiu iuuu!”. Hm… o primă reacţie tulburătoare.

Sunăm prietena ca să mai cerem o părere. Discuţie ceva mai temperată, lipsesc fraze gen “o să mori”, “cancer”, “gata mă părăseşti…ăăă, pardon, ne părăseşti”. Dar în principiu nu e de bine, mergi urgent la medic. Buuun, nimeni nu îmi spune “nu-i nimic, bea ţuică!”.

Apoi a urmat o ultimă părere. A părinţilor. Pfuai ghe zililiii meliii! Am omis să vă spun că tata e ipohondru, şi mama e ipohondră temperată (un fel de Coca Cola Light), dar în principiu tot la moarte ajungem. În acel moment îmi imaginam că mă duc din cauza fricii, nu a cancerului. Şi hai la medic.

Intru pe uşă şi încep fără să fiu întrebat:

- Săr`na. Doamna doctoriţă e cam aşa. Mi-am tăiat o aluniţă. Curs sânge. 2 zile. Colegii/familia/prietena spus că mor. Deci? Verdict? Crimă?

După o scurtă analiză, cu un aparat simpatic, am aflat că e o aluniţă inofensivă şi că toate aluniţele mai mici de 5 mm sunt nevinovate. Şi asta e povestea aluniţei buclucaşe.

Stau şi mă gândesc, dacă mă duceam, mă dădeau de dimineaţă până seara pe Realitatea şi Antena 3? Pe Cartoon Network? Oare îmi creştea numărul de vizite pe blog? Badea vorbea de mine şi nu de Băse? Căutau fafaştoacele prin librării “să îmi cumpere blogul”? Oare…

Şi acum, pentru toţi ipohondrii cu frică de `mniezo, cancer şi meningită… Madness! Ska Ska Ska!

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Popularity: 4%

Vama Veche, Vama Nouă. Prima zi.

Ora 5:20 min – Gara de Nord. Peronul 6 e plin de oameni dornici de puţină mare. Eu sper ca toţi să meargă în staţiunile de “lux” de pe litoral şi să fie Vama goală.

6:15 – Trebuia să fim în tren, şi pe drum, de jumătate de oră, dar coşmelia întârzie.

9:15 – trenul merge ca împins de Naş.

10:30 – Suntem depăşiţi de un biciclist de pe autostradă. Menţionez că bicicleta era model “Velociped 1817″.

11:33 – Trebuia să fim în Mangalia de 10 minute, în schimb suntem depăşiţi fără stres de un beţiv pe scuter şi un bondar.

11:50 – Oare trenul acesta se deplasează, ori se mişcă planeta şi noi alunecam încet pe ea?

12:45 – Ajung în camera de cazare. Mă loveşte în suflet un parfum de hamsii şi mă simt cu adevărat liber. Închid telefonul. Dacă mă caută vreun mogul să mă angajeze pe mii de coco, să revină.

Cred că 13 şi puţin – mă aşez cu prietena “La Meduze” pentru o ciorbă de văcuţă, aşa cum cere tradiţia anuală. Servirea nu mai e la fel de bună ca în alţi ani, dar cui îi pasă? Ei îi pasă. Vine ciorba, minunată ca întotdeauna. O termin ca un nebun şi mă arunc entuziasmat în farfuria Ei. În timp ce Ea se sperie de muştele din olivieră, eu îi controlez pe ascuns porţia de mâncare. Cedează, scârbită de “murăturile” din oţet şi îmi împinge farfuria. Înseamnă că e sătulă.

O oră când cerul e senin – Mă aşez pe plajă, pregătit de un bronz original, ca în fiecare an. 2008 a fost “Bronzul Alex Velea”, 2009 “Bronzul cu motive Leopard şi poate anul acesta o să mă aleg cu “Bronzul Chipul lui Iisus”.

Puţin mai târziu – Plutesc printre alge.

Încă puţin mai târziu – Adorm pe plajă.

Acum – Stau şi scriu asta. Lenevesc. E bine.


Popularity: 6%

Dedicaţia cea de taină!

După întâlnirea cu Moartea (câteva postări mai jos) a sosit momentul să îşi facă simţită prezenţa şi cealaltă parte a nevăzutului. Adică divinitatea.

După cum bine se vede şi în poza de mai sus, Jesus a dat o dedicaţie pentru God, cu ocazia sărbătorii de… sincer nu ştiu dar reiese din dedicaţie că până şi Dumnezeu are o zi de naştere… interesant.

Continuarea pe www.NebuniideLaRadio.ro

Popularity: 5%

Dragostea ta mă îngheaţă!

În comuna Scorţoasa era noapte. Întuneric, frig, târziu. Casele de la stradă erau “moarte”, numai într-o coşmelie mai pâlpâia lumina unei lumânări. Era casa lui Gherasim, ridicată cu sudoarea frunţii lui Gherasim Senior în timp ce îşi bătea femeia, Gherasim Senioarea. Gherasim Junior locuia cu Lucreţia, femeia lui, amica lui, companioana lui şi la nervi, sacul lui de box. Tradiţie. Cum spuneţi voi orăşenii, “cei doi erau o familie dezorganizată”, lucru ce nu este adevărat. Cei doi trăiau într-o armonie perfectă. El bătea, ea se frăgezea, el bea, ea se îmbăta cu pumni, el dormea, ea se răzbuna. Era un perpetuum mobile al dragostei conjugale, cei doi fiind urmaşi ai literaturii româneşti cu ţărani.

În fiecare seară, la orele 19, Gherasim termina “munca” în sat şi pleca spre Magazinul Mixt al comunei, loc unde muncea Lucreţia. Prin “muncă”, Gherasim înţelegea să ajute sătenii să scape de cele dorite, iar Lucreţia era un fel de… damă de companie a comunei. Dădea bine la braţ, la pat şi apoi la bârfele de la biserică.

Cei doi nu aveau copil, dar dumniezo le este martor că se chinuiau. Gherasim acasă, şi Lucreţia asiduu în deplasare.

Lucreţia nu era o femeie rea, chiar dacă tu eşti tentat să crezi asta. Ea nu înşela din răutate, ci din curiozitate. Şi era dornică să ştie cât mai multe despre taina amorului pentru a-l bucura pe soţ. Gherasim de asemenea nu era un bărbat rău. El nu îşi bătea soţia de nebun. Nuuu… O bătea din tradiţie. Tatăl lui o bătuse pe mama lui, socrul încă îşi mai bătea soacra şi toate vecinele în general erau bătute. Era o tradiţie. Te bate dumniezo dacă o încalci.

În ciuda acestei fericiri dintre cei doi concubini, povestea se termină trist. În aceea seară, când numai ferestrele lor mai luminau, Gherasim testa o sticlă de poşircă, bună, proaspătă, cumpărată cu banii lui scoşi cu forţa din pantalonii iubitei. Ea de supărare că a rămas fără bani de cizme (UGG nu mai erau la modă în Scorţoasa) s-a gândit să facă niţică trabă casnică. Curăţenie. Cu clor.

Hahah. Crezi deja că o să moară Gherasim de la clor? Greşit! Gherasim vede bine pe timp de noapte. Nu are el night-vision, dar lumânare-vision tot are. Şi când e beat simţurile îi sunt şi mai dezvoltate. Aşa că a înţeles planul consoartei.

De supărare că aceasta a vrut să îl cureţe cu suc fără pulpă, a hotărât să o scoată la aer curat. Aşa că dintr-un pas şi trei înjurături a dat-o afară pe Lucreţia. Şi cum învăţătura de minte nu e bine prinsă dacă nu sunt -5°Celsius, Gherasim a hotărât să îşi dezbrace femeia în frig, “ca să simtă mai bine dragostea”.

Lucreţia şi-a găsit obştescul îngheţ patru ore mai târziu, pe preşul de paie.

Azi Gherasim mănâncă bine la puşcărie şi are un pat cald pe care să pună capul. Nu îl mai deranjează nici o femeie şi nici nu ţine socoteala banilor de mâine. E un om fericit. Pe lângă luxul zilnic mai trăieşte şi o glorie locală. Femeile din Scorţoasa îl consideră un “bărbat bine” pentru că a pus păcătoasa la respect, iar bărbaţii se abţin… dar în mulţi roade invidia…

Popularity: 2%

Moldovencele nu se sparg. Se coc.

Dacă trăieşti cu impresia că acest text are un final trist (moarte, viol, jaf), îmi pare rău să îţi spun că nu va fi aşa. E o simplă relatare, imaginară, bazată pe fapte reale, a vieţii unei tinere care a venit la Bucureşti ca să se afirme. E vorba despre Miruna. Miruna Moldoveanca.

A intrat în Bucureşti cu gândul să se afirme într-un domeniu şi să îşi facă părinţii mândrii. A ales jurnalismul pentru că… e cu scrisul, cere condei, şi e o arie unde ca femeie te poţi dezvolta foarte rapid. Asta dacă mai ai şi talent. Nu ştiu dacă Miruna are talent, dar oricum povestea nu gravitează în jurul talentului ei.

A intrat pe uşa facultăţii îmbrăcată simplu, cu părul negru-natural, prins într-un coc simplu la spate. Mergea tăcută spre clasă şi nu vorbea cu nimeni. Nu ştia pe nimeni. Era o simplă, neinteresantă. Timpul a trecut şi a început să cunoască persoane, să se integreze într-un grup, să se implici în activităţi de grup şi să vină la facultate doar când e rost de venit. Adică la examene.

Mult timp nimeni nu a mai dat de ea, nu a mai avut plăcerea să schimbe un “salut” cu ea şi nici să se bucure de zâmbetul ei de fată simplă de la ţară, din Botoşani, Moldova.

Dar a venit şi sesiunea de final de an II, şi Miruna trebuia să vină la examene, să arate că în restul anului de chiul a aprofundat ceva. Şi să vezi schimbare. Miruna Moldoveanca devenise Miruna Emancipata. Mergea lent şi cu mişcări lascive de şold, îmbrăcată sumar (sau mai deloc), cu buzele roşii a semafor şi părul lung, desfăcut şi blond platinat, efect de orbire. Zâmbea mai puţin ca înainte, dar se uita de sus la toţi mucoşii ce nu au evoluat ca ea.

Nu mai vorbea de casa săraca de acasă ci de ultimul club în care a dansat pe cub. De prietenul din Botoşani nici nu mai sufla, din moment ce atârna de braţul ei un Tarzan cu 4 clase şi facultate. Afară o aştepta o maşină mare care să o ducă la şomping de UGG-uri. Cei pe care îi purta o strângeau în cot.

Şi plecă, fără să mai salute jovial cum făcea odată.

Concluzia: e coaptă. Aştept să o văd ofilită în anul 3, cu coşuri de nervi, fără fond de ten, fără bani, cu haine vechi, imagine de “consumabilă” şi filme deocheate pe internet. Dacă nu, sigur apare la TV.

taranca

Popularity: 3%

Sunt o cauză pierdută!

Aflat într-o criză de plictiseală acută am dat peste o reclamă la un site unde poţi afla cât mai ai de trăit. Deja ştiţi despre ce vorbesc, dar problema e că mai nou site-urile unde afli cât mai ai de trăit lucrează pe bani. Unde a dispărut plăcerea aceea de a afla când mori, pe gratis, sau “moca”, cum place la unii?

Sincer sunt foarte deprimat că nu pot afla când să îmi programez incinerarea. Şi nu vă miraţi de faptul că vreau să fiu incinerat, dar şi mort îmi păstrez unele principii, aşa că nu vreau să doarmă boschetarii pe mormântul meu sau să îşi facă nevoile câinii vagabonzi. Vreau să fiu perpelit şi împrăştiat în intersecţie la Piaţa Unirii într-o zi plină, iar fetele să îşi spună isterice, având lacrimi în ochi: “mi-a intrat George în ochi”, “eu îl simt pe pielea mea” ş.a.m.d.

Revenind la posibila mea moarte, am fost şocat de rezultatul gratuit al site-ului:

moarte

Nu înţeleg de ce scorul meu este îngrijorător, din moment ce nu beau, nu fumez, nu sunt pesimist, şi cu atâtea calităţi nu mă mai suport în modestie. Probabil Sidoniile din spatele site-ului sunt aşa talentate în ale prezisului încât au anticipat un posibil act suicidal al meu la aflarea costului unui SMS: 6 EURO!

Popularity: 1%

Vineri 13!

Azi îmi e frică să scriu.

Dacă îmi cade ceva în cap?

Dacă îmi explodează aragazul?

Dacă se sparge o ţeavă la calorifer şi mă înec?

Dacă vecina mea de 70 de ani intră peste mine şi mă violează cu bestialitate?

Dacă rămân fără mâncare, şi îmi e prea lene să ung pâinea cu unt?

Dacă…?

Cum altfel crezi că mai pot să mor?
De la prea mult ska?!

Popularity: 1%

Marţi…13!

Astăzi e marţi. O zi cu 3 ceasuri rele. Şi pe lângă asta e şi 13. Şi când e 13  e clar că suntem la începutul Apocalipsei. Chiar acum când scriu aceste rânduri o pisică neagră se plimbă în jurul meu şi…

… wow! S-a spart oglinda din baie. Incredibil!

Conform acestor lucruri astăzi o să mor călcat de maşină, apoi o să iau foc la radio şi în final o să fiu îngropat de viu de un grup de nebuni scăpaţi din Parlament.

Azi e marţi 13. Şi? Ne afectează?

Popularity: 1%