Tag Archives: oameni

Pensie pentru Revoluția din 14 ian. 2012

protest1.1

Conform datelor furnizate de reporterii NdB, care stau non-stop în preajma Primăriei Capitalei pentru că în zonă e o șaormerie bună, astăzi, 30 ianuarie 2012, aproximativ 100.000 de oameni au luat cu asalt instituția cu pricina cu scopul de a cere pensii de revoluționari, pentru participarea la evenimentele din perioada 14 ian. – 20 ian. 2012. Se pare că aceștia au prezentat acte, poze și martori, pentru a justifica faptul că au fost la a mai nouă Revoluție, motiv pentru care solicită pensie și ajutor, precum revoluționarii din 1989.

Numărul mare de oameni care solicită pensie de revoluționar arată faptul că mai mulți au protestat în case, feriți de jandarmi și frig, suferind totuși răni grave în altercațiile sângeroase avute cu consoarta pe telecomandă. Alți protestatari au prezentat certificate medico-legale cu numărul de vânătăi produse de jandarmi, iar suporterii prezenți la violențe au adus un inventar exact al pietrelor aruncate.

Ca și în 1989, unii români au declarat că „revoluție, revoluție, dar brânza e pe bani” și s-au bătut cu pumnul în piept că ei nu sunt eroi, dar au făcut ceva și merită să fie răsplătiți pentru eroismul lor, care de fapt nu e eroism, ci simț civic, dar poate trece și ca eroism, doar că eroismul nu se plătește, și eu vor să fie plătiți, deci… să nu le spunem eroi.

 

Popularity: 5%

Muzeul Țăranului Român va fi demolat!

mmr

Turiștii, ăia care mai vin, sunt interesați de fete, autobuze cu coviltir decapotabil, Casa Poporului și băutură ieftină. Tineretul nu mai e interesat de istoria neamului și nu e dornic să vadă în ce condiții au făcut strămoșii amor, pentru a ridica poporul român la rangul de „câteva milioane”. Ăi bătrâni, nici ei nu mai vor să audă, fiind ori la protest, ori la geam în așteptarea pensiei. Atunci cine să mai meargă la Muzeul Țăranului Român?

La aceste întrebări și-au răspuns și oficialii muzeului și au ajuns la concluzia că trebuie o rebranduire. O reinventare a lăcașului de cultură. O să fie demolat tot și pe scheletul golaș se va ridica un lucru mult mai falnic, mai stabil și mai vizitat: Muzeul Melteanului Român.

Conform statisticilor, numai de Crăciun se adună mai mulți oameni la palatului lui Gigi Becali decât la Muzeul Țăranului Român în restul anului. Și cele două așezări istorice sunt la o distanță mică una de cealaltă. Adică ai putea să ieși de la un cioban din casă ca să intri la altul în palat. Dar românii nu mai vor. Sunt interesați de case mari, cu turnulețe, cu piscină, cu garaj, cu lei la intrare, cruci de aur, pitici de grădină, plasme pe gard, garduri de fier, uși cu vizor la balcon și alte minuni arhitecturale.

Reprezentanții muzeului au declarat următoarele: „Avem un scurt plan de distribuire. 10% case țigănești din perioada turnulețe-rococo, 10% case românești din perioada aoleo, și restul, până la 100%, case de politicieni din orice perioadă”.

Popularity: 7%

Parfum de ReATeBeu

parfum ratb

Odată cu venirea anotimpului rece, românul a lăsat mijloacele de transport eco să-și tragă piulițele pân’ or da ghioceii și au început să se înghesuie în autobuze. Autobuzele care odinioară erau o oază de răcorire (traiască aerul condiționat!), acum au devenit o vacanță de x stații în Egipt. Mergi mai mult, te încălzești mai mult. E demonstrat pe pielea mea! Și totuși…

La fel cum nu-ți poți alege vecinii, nu-ți poți alege nici persoanele cu care călătorești. Uneori se creează un fel de cocktail exagerat de mirosuri, parfum amestecat cu transpirație, naftalină și încă ceva – ceva ce le face pe toate sa pălească, inclusiv mercaptanul din butelii…

Se știe că întotdeauna urcă undeva pe la Victoriei (sau ma rog, întotdeauna cu puțin timp înaintea mea), se-așează pe unul din cele 4 locuri din spatele autobuzului și stă. Stă și pute. Dacă stă nemișcat, mirosul nu se degajă așa rapid – deși acest lucru este practic imposibil din cauza traficului (al dracu’ trafic!). Și aici începe distracția. Cum începe să se simtă mirosul, se formează un spațiu gol maaaaaaare în jurul sursei, și lumea începe să se ghideze după instinctul de supraviețuire. Fiecare se adaptează cum poate: unul pune mâna la nas, altul își trage fularul pe juma’ de față, iar cei care stau îngrămădiți și n-au cum să se miște își îndeasă gâtul în gulerul de la geacă tocmai ca niste broaște țestoase, sperând ca la următoarea stație să se elibereze autobuzul astfel încât să coboare să ia o gura de aer…

„Da’ dă-te domne odată jos, că murim aici!” zice un nene mai curajos făcând un pas spre sursă dând s-o înșface, poate poate o va intimida și-o va șterge cu tot cu miros. Uneori, această abordare dă roade și săracul om coboară – alteori, îți trântește drepturile omului în nas. Și n-ai altceva de făcut decât să taci și să suferi cu nasul în fular, sperând că-ți va rămâne parfum și pentru restul de 8 stații. Iar de obicei doar omul coboară pentru că mirosul persistă mai mult decât Chanel No. 5…

Și mai urcă așa, câte unul, care când vede locurile goale se bucură și sprintează spre ele. Cei din jur îl observă și cu o privire ce spune „uite-l și p-ăla” încep să îi urmărească toate mișcările. Și-l văd cum ajunge în perimetru, cum se așează și adulmecă încercând să identifice sursa, apoi cum pleacă spășit. Nefericitul…

Dar de, ce să-i faci. La tăț’ ni-i greu…

 

Popularity: 11%

Tatăl meu, “preşedintele”

- Nu vă supăraţi, cum ajung la şina de tren? Dar nu la barieră, ci aproape de câmp… unde era groapa de gunoi…

- Mergi pe drumul ăsta şi apoi faci la dreapta, şi prima la stânga. Parchezi acolo şi traversezi pe jos şina de tren.

E foarte mult nămol în cartierul Andronache, şi la ora 6:45 dimineaţă e linişte. Parcă toată lumea doarme. Parchez pe o stradă “din nămol” şi pornesc la pas spre şina de tren, loc unde văd că mă aşteaptă un câine mic şi fricos. Împreună ne îndreptăm spre câmpul ud, fără urmă de iarbă, acum curăţat de gunoaie. Câinii se adună în jurul meu şi sunt nevoit să mă înarmez cu o bâtă de plastic găsită pe jos. La marginea Bucureştiului nu mai sunt câini vagabonzi, ci potăi sălbatice. Ajung în dreptul unui gard de sârmă şi mă uit la o baracă din placaje de lemn, celofan şi fier. “Ăştia sunt prea bogaţi, faţă de ce îmi spunea tata”.

- Tata. Cum arată mai exact “locuinţa” lor? Am ajuns la o baracă de lemn cu…

- Nu. Ăia sunt bogaţi. Vezi şina de tren? Între câmp şi tren e un şanţ. Ei sunt în şanţul ăla. O să îi vezi dacă te uiţi atent.

Mă duc mai aproape de locul indicat şi exact în acel moment trece trenul prin faţa “casei” celor pe care îi căutam. Bun. Acum să întorc şi să parchez mai aproape, pe strada din dreptul cortului improvizat, între cei doi câini care mă mârâie ameninţător.

- Bună dimineaţa. E cineva acasă?

Nici nu aveţi idee cât de penibil m-am simţit spunând “casă” în faţa unui morman de celofan, prins în două beţe, sprijinit de panta şanţului. Înalt de 30-40 de centimentri şi lung cât un om, o grămadă de fier, plastic, pături şi o roată de maşină ca punct e sprijin. Le bat cu băţul/arma împotriva câinilor în uşă şi aştept să îmi răspundă cineva. Impropriu spus uşă, pentru că la “intrare” stă un preş de cauciuc pe post de uşă. E mare şi nu trece ploaia prin el.

Văd că se mişcă micuţa construcţie dar nimeni nu îmi răspunde. Poate îi sperii. Mai insist şi până la urmă o persoană iese din cort şi se uită speriată şi buimacă la mine. Îi explic despre ce este vorba şi o rog dacă mă poate ajuta să car totul de la maşină, peste şina de tren, până la ei. Nu-mi spune nimic, dar îi trezeşte pe toţi şi mă însoţesc în şir indian.

Încep să le împart pungile din maşină şi observ că oamenii de pe stradă, care pleacă la muncă, ori îşi duc copiii la şcoală, nu se uită dubios la noi. Sunt inexpresivi şi nu manifestă vreun sentiment demn de “uite cum îi ajută pe ţiganii ăştia!”. Sunt impasibili, puţin curioşi, dar degajaţi, semn că familia din cort nu îi deranjează şi nu le strică “reputaţia cartierului”.

Îmi plac. Sunt demni şi îmi mulţumesc sincer şi onest pentru tot. Nu mă laudă şi nu îmi ridică osanale, iar spre marea mea bucurie, lipseşte “să te ajute ‘mniezo!”. Sunt în total cinci persoane, 3 copii, o mamă şi o bunică, înghesuite într-un cort improvizat, pe un câmp la marginea Bucureştiului. Sunt de la Cămpulung, şi au venit acum 2 luni să facă bani în Bucureşti. Vând mături făcute de ei, dar până acum o lună le era mai bine. Până să fie înjunghiat capul familie pentru 100 de lei (1 milion de lei vechi). Îmi povesteşte Ionuţ, băiatul de 8 ani, că tatăl lui era în tren şi a sos bani să îi dea Naşului. Atunci au văzut “bagavonţii” că are bani şi l-au înjunghiat. “Dacă a fost prost…” îmi spune piciul.

Cele două fetiţe sunt tăcute şi scormonesc prin pungile cu haine pentru fetiţe. Cea mai mică dintre ele are spatele ud. A plouat şi apa a intrat prin “cort”. Vede o geacă într-o pungă şi o îmbracă imediat. Un căţel de pluş, oferit de un coleg de muncă, este pasat de la unul la celălat şi poreclit în primele cinci secunde de când îşi face apariţia în noua familie. Bunica e tăcută şi se uită la cei mici. Îmi plac pentru că nu îmi vorbesc mai mult decât îi întreb. Nu se lamentează cu situaţia lor şi au demnitate.

O întreb pe mama lor dacă pot face o poză cortului pentru a trimite unei firme care se ocupă cu montarea containerelor de locuit. Poate aşa îi sensibilizăm, că oricum nu mişcă un deget cu donaţiile dacă nu apare şi sintagma “o să fiţi menţionaţi în ziarul/la radioul/la TV”. Mă roagă frumos să nu pozez nimic, pentru că le este ruşine cu ceea ce au, şi nu vor să cerşească. Mai mult, Poliţia Comunitară din zonă îi agasează mereu şi le cere să plece. Probabil perturbă liniştea şanţului, altfel nu văd unde e problema.

Cei mici se bucură de haine şi jucării, iar din scurtul dialog aflu că doar Ionuţ e la şcoală, dar e în vacanţă de 3 ani. Îmi amintesc faptul că am şi o pungă de dulciuri pentru ei, şi mă uit la ei cum devorează batoanele de ciocolată. Sunt un penibil spunându-le “nu mâncaţi ciocolată înainte de masă”. Regula asta e pentru cei cu mese regulate, casă, condiţii.

Începe ploaia şi fetele se apucă de strâns lemne pentru foc. Îmi mulţumesc, îi mulţumesc tatălui meu că mi-a vorbit de ei, şi îi spun “domnul Preşedinte”, mulţumiri pentru prieteni şi colegii de muncă ce au contribuit.

Mă bucură faptul că peste câteva zile se vor întoarce la Câmpulung. Acolo sunt o familie mai mare, şi au o casă din chirpici, dar în care poţi sta în picioare. Poate e mai bine aşa, decât lângă o şină de tren la marginea Bucureştiului, agasat de câini sălbatici şi curcani comunitari.

Popularity: 6%

Vama Veche, Vama Nouă. Prima zi.

Ora 5:20 min – Gara de Nord. Peronul 6 e plin de oameni dornici de puţină mare. Eu sper ca toţi să meargă în staţiunile de “lux” de pe litoral şi să fie Vama goală.

6:15 – Trebuia să fim în tren, şi pe drum, de jumătate de oră, dar coşmelia întârzie.

9:15 – trenul merge ca împins de Naş.

10:30 – Suntem depăşiţi de un biciclist de pe autostradă. Menţionez că bicicleta era model “Velociped 1817″.

11:33 – Trebuia să fim în Mangalia de 10 minute, în schimb suntem depăşiţi fără stres de un beţiv pe scuter şi un bondar.

11:50 – Oare trenul acesta se deplasează, ori se mişcă planeta şi noi alunecam încet pe ea?

12:45 – Ajung în camera de cazare. Mă loveşte în suflet un parfum de hamsii şi mă simt cu adevărat liber. Închid telefonul. Dacă mă caută vreun mogul să mă angajeze pe mii de coco, să revină.

Cred că 13 şi puţin – mă aşez cu prietena “La Meduze” pentru o ciorbă de văcuţă, aşa cum cere tradiţia anuală. Servirea nu mai e la fel de bună ca în alţi ani, dar cui îi pasă? Ei îi pasă. Vine ciorba, minunată ca întotdeauna. O termin ca un nebun şi mă arunc entuziasmat în farfuria Ei. În timp ce Ea se sperie de muştele din olivieră, eu îi controlez pe ascuns porţia de mâncare. Cedează, scârbită de “murăturile” din oţet şi îmi împinge farfuria. Înseamnă că e sătulă.

O oră când cerul e senin – Mă aşez pe plajă, pregătit de un bronz original, ca în fiecare an. 2008 a fost “Bronzul Alex Velea”, 2009 “Bronzul cu motive Leopard şi poate anul acesta o să mă aleg cu “Bronzul Chipul lui Iisus”.

Puţin mai târziu – Plutesc printre alge.

Încă puţin mai târziu – Adorm pe plajă.

Acum – Stau şi scriu asta. Lenevesc. E bine.


Popularity: 6%