Tag Archives: patru

De ce îmi place la spital?

Nu ştiu. Poate pentru că în copilărie ştiam toţi medicii de la Grigore Alecsandrescu şi treceam anual pe acolo. Nu cred că vizitele mele erau rodul unor probleme de sănătate. Asta dacă facem abstracţie de cele 4 fracturi la mâini şi una la picior. Şi operaţia de apendicită. Şi… mai sunt câteva. Dar tot nu sunt motive să mergi la spital. Puteam să mă “repar” cu puţin ceai de ciuboţica-cucului.

În timp începuse să îmi placă. Când eşti bolnav nu vrei să stai acasă. E oribil să stai acasă şi să vezi oameni sănătoşi, să te trateze toată lumea ca pe un invalid şi să vrei să faci de toate, doar eşti acasă. Dar nu poţi. Pentru că eşti bolnav. Nu vrei să păţeşti ca mine acum, care vegetează în pat, îşi ascultă prietena care se duce la muncă (bine, după asta nu cred că tânjesc, dar totuşi se duce). De asemenea, tata spală geamurile, cocoţat pe exterior şi eu nu pot să îl ajut. Nu pot să spăl nici vasele. Aş putea, dar mă tratează toţi ca pe un operat pe cord. În spital nu ai parte de aşa ceva. Toţi te tratează ca pe un cineva rănit, asistentele te vizitează când trebuie sau vor, iar rudele şi prietenii  vin cu gândul să plece mai repede. Nimeni nu vrea să stea printre oameni bolnavi. Şi nici bolnavi nu vă plac pe voi sănătoşilor!

Recenta mea internare a însemnat o introspecţie generală şi chiar mi-am pus o serie de întrebări. Poate mă ajutaţi voi să răspund la ele:

De ce mâncarea din spital e aşa bună?

Nu sunteţi toţi de acord şi nu vă înţeleg. Care sunt primele cerinţe ca ceva să fie comestibil şi delicios? Să arate bine, să miroasă bine, să îţi fie servită la nas/pat şi să fie gratis. În spital toate acestea se îndeplinesc. Mâncarea acolo arată bine, pentru că e făcută la cazan şi tot ce e la cazan arată ca într-o revistă cu mâncare de la bunica. Dacă tu citeşti revistele lui James Olivieră e problema ta. Mirosul este minunat. După ce este plimbată pe la 2 etaje, şi tu stai de ieri cu o banană şi o mandarină în burtă, “porţia” de unt, gem şi cu ceai sunt delicii burgheze. Şi să nu mai vorbim de ciorba fără carne, mâncarea de cartori, argei umpluţi, etc. Apoi, mâncarea îţi este servită la pat. Lux. Şi este gratis. Plăteşti la salariu cu ceva%, dar la spital nu mai laşi nici 10-15%. Se poate ceva mai bine? Se poate? Nu.

Singura problemă pe care o întâmpin e reacţia doamnelor care servesc mâncarea. Se uită la mine ca la un hămesit şi cred că sunt ţinut pe cartofi cu pâine acasă. Ele nu înţeleg. Ele nu înţeleg că mă internez doar pentru mâncare. Şi restul.

De ce se dă şpagă în spitale?

Asta e o problemă ceva mai serioasă. De exemplu, eu sunt angajat. Şi plătesc o serie de contribuţii la stat, printre care şi ceva (puţin, dar nu pentru că aşa vreau eu) medicilor. Cu toate astea, în salon şi pe holuri se discută precum la Bursa de Valori Bucureşti: “cât ai dat la medic?” “400″ “şi la anestezist?” “200″ “şi la asistentă?” “100″ “şi la cea care îţi schimbă patul?” “10″ “şi brancardierului?” “5″ “şi portarului?” “4″…

De ce? De ce trebuie să plătesc? Categorig nici un medic nu mi-a cerut bani, dar oamenii pleacă de la premisa că “nu te bagă în seamă”. Ei şi? Vreţi să ştiţi ceva? Eu NU AM DAT nimic şi uite că am trăit şi fără linguşeala falsă a asistentelor, anestezistei sau medicului. Bine, recunosc, pe medic l-am cinstit, dar era prea de comitet. Dar atât, şi categoric nu cu 400 de lei. Doar nu sunt prost să îi dau aproape jumătate din salariu din moment ce îi dau lunat din salariu. Nu?

Şi Adelina îmi spunea că “să îi dai ceva tipei care îţi face patul, ca să fie totul ok?”. Ştiţi ce? Nu i-am dat nimic! Am ţinut mâinile în buzunar în timp ce ea îmi aranja patul şi am lăsat impresia că mă pregătesc să îi dau ceva. La final doar “mulţumesc”. Tata a fost mai ghinionist acum doi ani. O scârbită a reuşit performanţa să îi facă patul în stilul sauvage pentru că nu a primit nimic prima dată. Nu face nimic. Patul pot să îl fac singur. Ea îşi făcea oricum prea greu MESERIA!

Asistentul mă tot pasa şi mă plimba cu branula în mână la plecare. Nu aveam de gând să îi dau nimic. Cât putea să mă plimbe pe holuri cu branula în mână? Într-un final, la insistenţa medicului, a scos drăcia, cu o scârbă şi dezinteres total. Ma durut. Ma durut cum a tras de ea din mână. Atât.

Brancardierul nu vroia să mă ducă pe scaun de la reanimare/camera de gardă (nu ştiu, o cameră cu oameni slăbiţi după operaţie, ori cu complicaţii post-operatorii). Am insistat până şi-a dat seama că nu scapă nici de gura mea şi nici cu bacşiş!

Liftierul, asemenea portarului, doreau sponsorizări pentru statul jos. Dacă stai mai tare pe picioare şi eşti insistent cedează. Şi nu pentru că sunt deştepţi.

Amuzantă a fost anestezista. A încercat să mă tragă de limbă ca să afle ce lucrez, să vorbească mult cu mine, poate poate… Nimic. I-am răspuns la toate întrebările, i-am spus că am o migrenă şi am rugat-o să mă anestezieze mai repede. Să scap de durere. Şi ghici ce? Trăiesc! Bine, am stat 5 ore sub anestezic, pentru o operaţie de 30 de minute, am rămas perfuzat la camera de gardă/reanimare şi m-am simţit puţin legumificat, dar totuşi. Mă omora pentru că nu i-am dat şpagă?

Eu îi înţeleg că au salarii mici şi îi compătimesc, dar nu pot să îmi dau tot salariul pe o lună la o “vizită”. Dacă nu le convine cât câştigă să convingă oamenii să voteze raţional, să nu mai accepte construirea de biserici în curtea spitalelor deplorabile şi… altele. E stupid că mulţi oameni se înghesuie la hypermarket-uri pentru struguri gratis, dar nu merg la medic pentru că nu au bani! Când multe sunt “gratis” (plătite prin cotizaţia din salariu).

Morala? Se poate şi fără şpagă. Sunt dovada, încă, vie.

Popularity: 5%

Eu vreau să mă mândresc cu ţara! Ep. 4

Dragi nepoţi, nu v-am mai scris de mult o scrisoare către viitor, fiind prea ocupat să muncesc pe brânci ca vouă să nu vă rămână nimic.

Vreau să vă spun că am aflat de ce voi sunteţi nişte retardaţi. Da, nu vă mai uitaţi unul la celălat (dacă fiul meu a avut destulă sămânţă să facă mai mult de 1 copil), sunteţi nişte proşti. Statisticile zilelor mele mă ajută să afirm că sunteţi o cauză pierdută şi cel mai probabil o să vă curgă salivă pe hârtia asta. Toate combinaţiile alea de lucrurile pe care le faceţi dăunează: nu tu hălci de carne cu grăsime naturală pe grătar în faţa casei (zburătoare?), numai păstăi eco, mâncare de plastic la canci-food, sedentarism internautic (îmi imaginez că nici personajele din WoW nu le mai mişcaţi), la clasa a 12-a probabil coloraţi cărţile de logică şi sărbători care ajută la plafonarea creierului.

În zilele mele există un partid politic, PDL, care probabil are preşedinte şi în vremurile voastre (Ebu). În PDL există doi oameni, de care eu nu am auzit, probabil dormeau prin parlament, dar ei au propus Ziua Naţională de Rugăciune, ca mulţumire închinată divinităţii pentru tot ce avem (la ora la care scriu eu aceste rânduri, România este inundată, în criză financiară şi colaps raţional). Deci mulţumim. Sunt destul de sigur că legea privind ziua asta specială o să fie votată şi o zi pe an românii îşi vor împreuna mâinile într-o zi neproductivă pentru a aduce mulţumiri celor lumeşti. Sau mai româneşte, se vor aduna la mânăstiri să facă un grătar.

Dragi mei nepoţi, problema e că bisericoşii şi-au dat acordul pentru un asemenea demers pentru că nu erau proşti. De unde e zi liberă, e vot bun, ban bun şi construcţii mari. Şi cum societatea din ziua de azi pare mai interesată de lene, câştiguri ilicite şi frecat menta creştineşte, să nu vă miraţi de ce vă curge salivă din colţul gurii.

În finalul acestei scrisori, am şi eu o dorinţă: să creşteţi mari şi proşti, să intraţi în Parlament şi acolo să propuneţi “Ziua Naţională pentru Citit”… dacă se poate cărţi. Aşa o să rămâneţi în istorie.

Vă pupă bunicul vostru criogenat.

P.S. – Anakin, scoate degetul din nas.

Popularity: 10%

Codul lu` Marinică. de Eustaţiu Fasolea.

Mulţumiri:

Îmi mulţumesc mie, pentru că m-am ambiţionat să rămân fără loc de muncă (de aceea am atâta timp liber să scriu), pentru că mi-am stresat mama şi a considerat că e timpul să îmi mut derierul din casa părintească (la 42 de ani) şi nu în ultimul rând îi mulţumesc tatălui meu, care a reuşit să mă înveţe două lucruri importante în viaţă: a bate câmpii aduce bani şi “te poţi droga cu scorţişoară”.

Prefaţă:

Când Danuţ Brown a scris “Codul lui Da Vinci” nu ştia că undeva în România există un cod, o congregaţie şi un mister mai mare decât orice spirală nudistă de la Sarmisegetuza. Eu am descoperit această poveste într-o bodegă din Gara de Vest a oraşului, încrustată cu un capac de bere pe o masă de plastic. Aştept ca Mihaela Rădulescu să îmi ceară un interviu, bineînţeles, dacă i se face dor de nămolul din România. Nu vreau să îşi murdărească Porcu` Cayene fabricat la Piatra Neamţ.

Capitolul 1. La şaorma la poartă-i o mâţă coaptă.

Marinică. Janes Marinică cum îi stă scris în buletin. Lui Marinică nu îi place să îi spui Janes, mai ales când e în cercuri înalte, elitele şaormelor internaţionale. Cel puţin asta vrea el, să ajungă în cercurile importante ale şaormelor.

Marinică lucra la Şaorma Non+Stop din Gara de Sud şi nu avea habar că în jurul lui se coace o conspiraţie mondială. Mica şaormerie la care lucra se afla pe Axa Răului: Paris (suburbie) – Obuda – Ploieştenia – Islamabad – Falafel. Marinică nu ştia asta, şi până acum nici nu îl interesa. Punea ketchup picant cu zâmbetul pe buze, indiferent că vroiai dulce, şi mai presus de orice, îl durea undeva de zgârciul tău din lipie. Să îţi sortezi singur carnea de 10 lei.

Şeful lui, Zergu Nicolaesco, era băgat până în gât într-o maioneză ilegală. Trafic de lipii cubaneze. Marinică nu îl văzuse niciodată la faţă pe Nicolaesco, dar de fiecare dată când deschidea casa de marcat îi vedea chipul în fotografia dintre mărunt şi bancnote. Poza lui era acolo ca să nu uiţi că munceşti pentru el. Eşti o simplă bucată de cartof pentru el.

Într-o zi, la şaormerie vin cei 3 iezi cucuieţi. Clienţi fideli şi periculoşi. După nume.

- Marinică! 3 mari, picante şi cu multă ceapă şi usturoi. Diseară mergem la capre, hăhăhă!

Marinică era cel mai experimentat şaormar pe o rază de 4 gări, şi aplica maiestuos tehnica japoneză LyPi A, învăţată de mic de la bunicul lui, traficant de gumă şi blugi în zona Zoster – Caucaz – Turcia.  În nici 3 minute şaormele erau gata. Curgea grăsimea şi zeama din ele ca din ciorbă. Stilul lui. Semnătura lui personală. Mai bine nu se poate. Ţinea câte o şaorma în mână şi se întreba: “ăştia nici azi nu plătesc. Tu-le ceapa…”.

Cu o mişcare bivolariană, iedul Taceus se încheie la şliţ după ce desenase un roman de Coelho pe zidul şaormeriei. Îi trase şaorma din mână lui Marinică şi se aruncă asupra ei cu tot râtul şi bojocii din dotare. Se linse pe tricoul pătat, trase un râgâit şi spuse:

- Bună… îmi aminteşte de Frăţia Şaormei.

Va şaorma!

Popularity: 7%