Grigore. Român de-al nostru. Neaoş. Nu avea stare pe acasă, aşa că în loc să îşi cheltuie pensia pe nepoţi, se angajase şofer pe maxi-taxi. Făcea ture prin Bucureşti, mai vizita oraşul, mai cunoştea oameni şi se cultiva şi el, că de, un om ieşit în lume e un om cult.

La firmă nu aveau maşini mai bune, dar şeful mai împărţea autoturismele şi după ani. La cei tineri un model nou, ca să aibă ce să distrugă, iar la cei bătrâni un model vechi, ca să aibă ce să întreţină. Grigore a avut noroc şi a primit o bijuterie istorică: un model folosit de Mihai Viteazul la Rovine, dotat cu emisie pe carbohidranţi şi cu tobă de eşapament în interior.

El era mulţumit. Aşa îşi mai exersa talentul de şofer. Doar a fost 27 de ani lucrător la hipodrom, şi ori că bagi piciorul în coasta calului, ori că apeşi acceleraţia, tot aia.

Nu îl deranjau nici gropile din Bucureşti. Avea grijă cu ele, şi le ocolea pe toate… cele mici. El nu se pripea la nimicuri. Vorba lui: “dacă vrei să distrugi o planetară, fă asta cu stil!”. Aşa că el ştia orice groapă după traseu şi o aborda în fiecare zi cu alt stil. Era şi un galant. La fiecare crater te mai aşeza în maşină, astfel încât să nu înţepeneşti într-un loc. Şi un cap în geam e binevenit, doar îţi mai vine mintea la loc.

Din cauza surplusului de boli, uita mereu că maşina trebuie menţinută, adică şofată încet şi sigur, ca să mai tragă patronul de ea încă 10-15 ani. El o confunda cu una de off-road şi pe macadam tura motorul la maxim. Spun că tura pentru că avea obiceiul să schimbe viteza undeva pe la 4-5 mii de turaţii, adică în momentul când hurdughia făcea precum o soacră opărită.

Până la această oră povestea nu are un final trist. Nici un şofer, tren sau stâlp nu a intrat în maxi-taxi-ul lui Grigore. Dar sunt toate şansele, mai ales datorită faptului că Grigore are sânge britanic şi confundă culoarea roşie cu verde.

Popularity: 1%