Tag Archives: pentru copii

Povestea Celui cât Trei Purceluşi şi Personalităţile de Aur!

Dragi copilaşi, băieţei şi fetiţe, în această seară (ori dimineaţă dacă munciţi de la vârsta asta, şi staţi pe bloguri) am să vă spun povestea Celui cât 3 Purceluşi şi Personalităţile de Aur.

A fost odată ca niciodată, că dacă nu era să fie aveam buletinele de vot mai subţiri şi poezii mai puţine, un Purceluş cât trei purceluşi. Şi el avea trei personalităţi, de aur, care se schimbau în funcţie de cum bătea/sufla vântul.

Cu mulţi ani înainte, Purceluşul avea personalitate artistică, şi o ducea foarte bine. Avea o casă din fîn, moale şi confortabilă, lux pe care îl întreţinea cu o serie de poezii şi laude bine plasate. De la codiţa învârtoşată mai jos. Acolo. Problema este că a sosit vremea schimbării şi Purceluşul a trebuit să se lepede de hăinuţa cu chipul Favoritului, de poeziile lăudăroase şi de pupat codiţa. A lăsat în bătaia vântului schimbării până şi căsuţa de fîn.

A purces agresiv spre un nou val şi a adoptat o altă personalitate: capitalistă. S-a mutat în casă nouă, de lemn, cu vedere la Cotroceni. De acolo a aşteptat şi a tot aşteptat…

Într-un final a trebuit să se mute din nou. Un nou val de schimbare l-a forţat să îşi schimbe atât personalitatea cât şi casa. A ales să se mute într-o casă din: cărămidă, beton, lemn, B.C.A., fier beton, etc. Constucţia îi reflecta personalitatea complexă.

După mulţi ani de huzurit, şi sperat că va ajunge să aibe căsuţa mare şi frumoasă de la Cotroceni, Lupul cel Rău al Justiţiei a venit să îi sufle căsuţa frumoasă. Purceluşul a reacţionat agresiv şi a aruncat cu un pahar de apă pe Lup. Dar Lupul nu era Vrăitoarea cea Rea din “Vrăjitorul din Oz”, aşa că a supravieţuit. Atunci, Purceluşul a încercat să îl atace verbal pe Lup cu o serie precisă de insulte şi caracterizări, dar cum Lupul avea Şcoala Vieţii nu a păţit nimic.

Nervos de îi ieşea şoricu` prin pantaloni, Purceluşul a apelat la o ultimă tactică de apărare. A aruncat cascheta Lupului pe jos, iar apoi şi-a legat cârnaţii de casă.

Am încălecat pe ea de treabă şi până la această oră nu ştiu ce s-a întâmplat…

Morala? Porc să fii, noroc că eşti.

Popularity: 5%

Tamagochi, sau: Cum să ştergi la fund un pixel

Era o nebunie. O isterie. Nu interesa pe nimeni că balonul e rotund şi că bătaia e masculină. Toţi ne băteam în animale Tamagochi. Care are mai multe? Care e mai curat? Care e mai fericit? Care se c*c* mai mult şi care a ajuns la o mărime impresionantă?

Da, poţi spune că era un joc prostesc, dar ai avut? Eu am avut mai multe, spre nefericirea sponsorilor principali, părinţii. Parcă aveam 7-8 ani şi cea mai burgheză colegă de clasă a apărut la şcoală cu o chinezărie roz, care mânca, se plimba stânga-dreapta pe micuţul ecran şi făcea mult turkish delight.

Am ajuns acasă şi am ţipat din uşă: “Vreau şi eu Tamagochi!!!”. Mama mai mult ca sigur că nu ştia ce e porcăria, dar dacă progenitura vrea, te poţi opune? Aşa că am făcut un sprint până la Piaţa Rahova, centrul cultural al chinezăriilor, de unde m-am aprovizionat cu una bucată jucărie. Cei drept ieftină. Nu îmi permiteam un Tamagochi complex. Al meu nu creştea. Doar mânca şi se defeca. Bun şi aşa.

Nu am fost senzaţia clasei, dar măcar eram în trend. Oricum jucăria a pierit trist, scufundată în WC-ul şcolii de un coleg de clasă ofticos. Nu-i nimic, are mama bani. Şi a tot avut până şi-a dat seama că pe portofelul ei se ridică un imperiu de Tamagochi-uri stricate sau pierdute prin casă. Ultimul animal era totuşi mai avansat. Era colorat, puteam să aleg ce animal e, şi procesul de hrănire era mai complex. Nu mai mânca doar pătrăţele negre.

A murit şi ultimul, pentru că am fost prea indiferent să îl mai hrănesc. Eram prea preocupat să mă joc “bătăi” pe telefonul mobil.

tamagochi1

Popularity: 100%