Fiecare secol, generație și familie are propriul stil pentru decorarea cășii. Și în ciuda faptului că multe stiluri se bat cap în cap („anul ăsta se poartă stilul minimalist, dar păstrăm dulapul ăsta imens, cât blocul”), sunt câteva elemente de care îmi amintesc cu umor.

Mamaie avea patru mari calități de super-bunică: făcea niște prăjituri de te uitai la ele și îți creștea glicemia, fuma Carpați într-un mod absurd de amuzant, citea multe cărți și le povestea frumos, dar cel mai mare talent, realiza mileuri pentru orice și oricum. De la 13 Septembrie, până în sus pe Drumul Sării, apoi spre Ghencea și Rahova, faima ei între pensionare era egală cu faima AC/DC pe Terra. Era o „anarhistă” a stilului, o Salvador Dali a vremurilor, fiind în stare să combine elemente nemaivăzute pentru a da un plus de „vechi” oricărui obiect din casă. A realizat chiar și un mileu special pentru sistemul DVD Home Cinema, iar pe fiecare boxă, în colțurile sufrageriei, m-am trezit cu câte un mileu mic și stilizat. Mi-am luat câmpii, dar ce știu eu ce e aia „hom dizain”?

Dar înainte de asta a fost vremea fructelor de plastic. Intrai la om în casă și vedeai pe masa din sufragerie niște mere de un roșu orbitor, două banane galbene ca hepatita, struguri mov și o căpșună imensă. Întindeai mâna, și dacă nu te lovea bunica peste ea că îi stricai feng-shuiu`, te trezeai în gură cu o bucată lucioasă de plastic, fără gust, fără savoare. Până la urmă am scăpat și de acestea, jucând fotbal cu merele și arucând bumerange galbene pe geam.

Dar aici nu se oprește. Înainte de asta a fost perioada mobilierul imens, greu, întunecat, din pământ până în tavan, cu ușițe, uși, rafturi, oglinzi, rafturi în spatele oglinzilor, rafturi de sticlă, toate burdușite cu bibelouri, mileuri, tăcâmuri și farfurii. Într-un cuvânt: zestre. După rugăminți și zile de convingere, am reușit să scap de toate. Acum mă privește un perete mare, nu Pescarul Chinez, ori Albă ca Zăpada și cei 6½ pitici (unul dintre pitici a fost rănit în urma unui meci de fotbal cu portocala de plastic).

Dar zilele acestea mi-am amintit de una dintre cele mai dubioase obsesii ale decoratorului român: copilul care face pipi. Poate vă amintiți de plăcuța de plastic negru prinsă pe ușa de la toaletă, plăcuță ce arăta un copil ce face pipi la oliță? Asta nu e tot. Am văzut în case bătrânești tablouri cu prichindei ce fac pipi, pe diverse ziduri și din diferite unghiuri. Obsesia pentru micțiunea juvenilă nu se oprește aici pentru că există tapet cu  prichindei în acțiune, vederi, cuverturi ș.a. Chiar acum câteva zile am găsit o lampă, cu o sculptură stilizată care, ghici ce semnifică? Copilul care face pipi.

Oare care este povestea din spatele acestui stil? Și oare câte alte stiluri am mai ratat?

Popularity: 6%