Tag Archives: strada

Pensie pentru Revoluția din 14 ian. 2012

protest1.1

Conform datelor furnizate de reporterii NdB, care stau non-stop în preajma Primăriei Capitalei pentru că în zonă e o șaormerie bună, astăzi, 30 ianuarie 2012, aproximativ 100.000 de oameni au luat cu asalt instituția cu pricina cu scopul de a cere pensii de revoluționari, pentru participarea la evenimentele din perioada 14 ian. – 20 ian. 2012. Se pare că aceștia au prezentat acte, poze și martori, pentru a justifica faptul că au fost la a mai nouă Revoluție, motiv pentru care solicită pensie și ajutor, precum revoluționarii din 1989.

Numărul mare de oameni care solicită pensie de revoluționar arată faptul că mai mulți au protestat în case, feriți de jandarmi și frig, suferind totuși răni grave în altercațiile sângeroase avute cu consoarta pe telecomandă. Alți protestatari au prezentat certificate medico-legale cu numărul de vânătăi produse de jandarmi, iar suporterii prezenți la violențe au adus un inventar exact al pietrelor aruncate.

Ca și în 1989, unii români au declarat că „revoluție, revoluție, dar brânza e pe bani” și s-au bătut cu pumnul în piept că ei nu sunt eroi, dar au făcut ceva și merită să fie răsplătiți pentru eroismul lor, care de fapt nu e eroism, ci simț civic, dar poate trece și ca eroism, doar că eroismul nu se plătește, și eu vor să fie plătiți, deci… să nu le spunem eroi.

 

Popularity: 5%

Romeo Fantastik este orb

Mulţi oameni se întreabă “de ce poartă Romeo Fantastik ochelari de soare şi când se ca… cântă?”. Răspunsul l-am primit în urma unei fotografii realizate de el pentru Hi5. Da, Romeo se fotografiază singur când e chior.  Fantastik a reuşit să se surprindă singur în timp ce îl traversa strada o bunicuţă. Îmi dau singur o palmă peste frunte şi îmi spun în gura mare: EVIDENT!

Romeo Fantastik nu are cum să vadă bine din moment ce pe hârtie punea versuri de un asemenea geniu. De asemenea, vederea îi joacă feste în momentul în care alege fetele pentru videoclipuri. Adică serios, cum poţi, ca om cu ochii sănătoşi, cum poţi face casting de dansatoare în Hala Obor?

Nu în cele din urmă, Romeo Fantastik a tot dat de gândit asupra deficienţei lui prin versuri: “tu eşti ochii mei!”, “ai cei mai jmenari ochi!”, “privirile nu ni se intersectează”, etc. Nu era clar? Acesta poartă ochelari de soare şi când stă pe messenger la calculator, şi doar nu o face pentru a se proteja de radiaţia ecranului, nu?

Acestea fiind spuse, ne pare rău pentru Romeo Fantastik, dar situaţia lui este o dovadă vie a faptului că dacă faci multă mâna ursului (termenul ştiinţific), orbeşti!

Popularity: 8%

Hai să punem cruci prin ţară

Crucile de pe trotuarele din Bucureşti nu sunt o problemă. Nu sunt o problemă până nu intri în ele la propriu. Atunci realizezi faptul că sunt multe, inestetice, şi ca multe alte tradiţii religioase, nu au nici un scop.

Un „recensământ” al crucilor din Bucureşti ar scoate la iveală faptul că în capitală sunt câteva sute bune, iar pe şoselele din România cred că sunt şi mai multe. De ce? Care e scopul lor? Nu ştiu, şi nimeni nu a explicat vreodată, dar e clar că marginea de drum devine cimitir.

Să ne gândim puţin la scopul crucilor. „Acolo a murit cineva”. De ce? De ce mă interesează pe mine că cineva a murit pe şina de tramvai, traversând aiurea? De ce trebuie să văd pe drumurile naţionale cruci? Că a mers un cretin cu viteză, a intrat în nişte amărâţi cu o Dacie şi acum trebuie să îmi dau seama de numărul victimelor după numărul crucilor? Asta nu e o „campanie” care să mă facă să încetinesc, cel mult mă demoralizează şi îmi aduce aminte că mulţi proşti au carnet de conducere.

Dar oare ce spune un turist când vine în România şi vede cruci, aiurea, mici, mari, negre, simple, pompoase, cu flori pe ele sau lumânări, prin intersecţii, în parcuri, între şinele de tramvai, pe trotuare? Cum o să îşi explice el fenomenul ăsta? Şi ce semnificaţie are pentru noi? Dar pentru familia defunctului? Oare se „odihneşte” mai bine dacă are două cruci, una la cimitir şi una la locul faptei? Şi dacă mori în casă, într-un teribil accident de făcut omletă, de ce nu îţi pun rudele o cruce în faţa aragazului? Să le amintească celor ce vin în vizită că tu ai murit acolo.

Observ că românii sunt morţi după cruci (frumos joc de cuvinte, morbidă pasiune). Le poartă la gât, le înfig pe trotuare, le compară în cimitire şi în unele cazuri şi le fac pe tricouri sau maşini. Şi probabil că „ctitorirea” asta de cruci pe trotuar are origini mult mai vechi. La victorie/înfrângere românii mai făceau biserici. Acum nu au toţi bani de aşa ceva, dar măcar când pierzi pe cineva drag, pune o cruce acolo în mijlocul drumului, în ochiul turistului, să vadă ce ne-am creştin şi Ales suntem.

A mai văzut cineva în străinătate acest fenomen?

Şi cum se simte poporul când va vedea că turlele Catedralei Neamului (eu nu sunt „neam” cu toţi”) se ridică deasupra Casei Poporului („poporul” suntem toţi)?

Popularity: 9%

Tatăl meu, “preşedintele”

- Nu vă supăraţi, cum ajung la şina de tren? Dar nu la barieră, ci aproape de câmp… unde era groapa de gunoi…

- Mergi pe drumul ăsta şi apoi faci la dreapta, şi prima la stânga. Parchezi acolo şi traversezi pe jos şina de tren.

E foarte mult nămol în cartierul Andronache, şi la ora 6:45 dimineaţă e linişte. Parcă toată lumea doarme. Parchez pe o stradă “din nămol” şi pornesc la pas spre şina de tren, loc unde văd că mă aşteaptă un câine mic şi fricos. Împreună ne îndreptăm spre câmpul ud, fără urmă de iarbă, acum curăţat de gunoaie. Câinii se adună în jurul meu şi sunt nevoit să mă înarmez cu o bâtă de plastic găsită pe jos. La marginea Bucureştiului nu mai sunt câini vagabonzi, ci potăi sălbatice. Ajung în dreptul unui gard de sârmă şi mă uit la o baracă din placaje de lemn, celofan şi fier. “Ăştia sunt prea bogaţi, faţă de ce îmi spunea tata”.

- Tata. Cum arată mai exact “locuinţa” lor? Am ajuns la o baracă de lemn cu…

- Nu. Ăia sunt bogaţi. Vezi şina de tren? Între câmp şi tren e un şanţ. Ei sunt în şanţul ăla. O să îi vezi dacă te uiţi atent.

Mă duc mai aproape de locul indicat şi exact în acel moment trece trenul prin faţa “casei” celor pe care îi căutam. Bun. Acum să întorc şi să parchez mai aproape, pe strada din dreptul cortului improvizat, între cei doi câini care mă mârâie ameninţător.

- Bună dimineaţa. E cineva acasă?

Nici nu aveţi idee cât de penibil m-am simţit spunând “casă” în faţa unui morman de celofan, prins în două beţe, sprijinit de panta şanţului. Înalt de 30-40 de centimentri şi lung cât un om, o grămadă de fier, plastic, pături şi o roată de maşină ca punct e sprijin. Le bat cu băţul/arma împotriva câinilor în uşă şi aştept să îmi răspundă cineva. Impropriu spus uşă, pentru că la “intrare” stă un preş de cauciuc pe post de uşă. E mare şi nu trece ploaia prin el.

Văd că se mişcă micuţa construcţie dar nimeni nu îmi răspunde. Poate îi sperii. Mai insist şi până la urmă o persoană iese din cort şi se uită speriată şi buimacă la mine. Îi explic despre ce este vorba şi o rog dacă mă poate ajuta să car totul de la maşină, peste şina de tren, până la ei. Nu-mi spune nimic, dar îi trezeşte pe toţi şi mă însoţesc în şir indian.

Încep să le împart pungile din maşină şi observ că oamenii de pe stradă, care pleacă la muncă, ori îşi duc copiii la şcoală, nu se uită dubios la noi. Sunt inexpresivi şi nu manifestă vreun sentiment demn de “uite cum îi ajută pe ţiganii ăştia!”. Sunt impasibili, puţin curioşi, dar degajaţi, semn că familia din cort nu îi deranjează şi nu le strică “reputaţia cartierului”.

Îmi plac. Sunt demni şi îmi mulţumesc sincer şi onest pentru tot. Nu mă laudă şi nu îmi ridică osanale, iar spre marea mea bucurie, lipseşte “să te ajute ‘mniezo!”. Sunt în total cinci persoane, 3 copii, o mamă şi o bunică, înghesuite într-un cort improvizat, pe un câmp la marginea Bucureştiului. Sunt de la Cămpulung, şi au venit acum 2 luni să facă bani în Bucureşti. Vând mături făcute de ei, dar până acum o lună le era mai bine. Până să fie înjunghiat capul familie pentru 100 de lei (1 milion de lei vechi). Îmi povesteşte Ionuţ, băiatul de 8 ani, că tatăl lui era în tren şi a sos bani să îi dea Naşului. Atunci au văzut “bagavonţii” că are bani şi l-au înjunghiat. “Dacă a fost prost…” îmi spune piciul.

Cele două fetiţe sunt tăcute şi scormonesc prin pungile cu haine pentru fetiţe. Cea mai mică dintre ele are spatele ud. A plouat şi apa a intrat prin “cort”. Vede o geacă într-o pungă şi o îmbracă imediat. Un căţel de pluş, oferit de un coleg de muncă, este pasat de la unul la celălat şi poreclit în primele cinci secunde de când îşi face apariţia în noua familie. Bunica e tăcută şi se uită la cei mici. Îmi plac pentru că nu îmi vorbesc mai mult decât îi întreb. Nu se lamentează cu situaţia lor şi au demnitate.

O întreb pe mama lor dacă pot face o poză cortului pentru a trimite unei firme care se ocupă cu montarea containerelor de locuit. Poate aşa îi sensibilizăm, că oricum nu mişcă un deget cu donaţiile dacă nu apare şi sintagma “o să fiţi menţionaţi în ziarul/la radioul/la TV”. Mă roagă frumos să nu pozez nimic, pentru că le este ruşine cu ceea ce au, şi nu vor să cerşească. Mai mult, Poliţia Comunitară din zonă îi agasează mereu şi le cere să plece. Probabil perturbă liniştea şanţului, altfel nu văd unde e problema.

Cei mici se bucură de haine şi jucării, iar din scurtul dialog aflu că doar Ionuţ e la şcoală, dar e în vacanţă de 3 ani. Îmi amintesc faptul că am şi o pungă de dulciuri pentru ei, şi mă uit la ei cum devorează batoanele de ciocolată. Sunt un penibil spunându-le “nu mâncaţi ciocolată înainte de masă”. Regula asta e pentru cei cu mese regulate, casă, condiţii.

Începe ploaia şi fetele se apucă de strâns lemne pentru foc. Îmi mulţumesc, îi mulţumesc tatălui meu că mi-a vorbit de ei, şi îi spun “domnul Preşedinte”, mulţumiri pentru prieteni şi colegii de muncă ce au contribuit.

Mă bucură faptul că peste câteva zile se vor întoarce la Câmpulung. Acolo sunt o familie mai mare, şi au o casă din chirpici, dar în care poţi sta în picioare. Poate e mai bine aşa, decât lângă o şină de tren la marginea Bucureştiului, agasat de câini sălbatici şi curcani comunitari.

Popularity: 6%

Discuţie pe facebook.

Crezi că pensionarii au ieşit pe străzi pentru că e cald afară?

Râdem, glumim, dar numa`de bine.

Popularity: 5%

Sunt din gaşca locativă

Ora 9. E dimineaţă. Soarele nu este pe cer pentru că de două zile este înnorat şi sunt nori urâţi de furtună. Nu vreau să mă trezesc. Trebuie să mai dorm pentru că nu o să rezist toată ziua. Daaa… închid ochii şi… BUM! Ce mama Leone?

Pe palierul blocului urla cineva. Cine? Spune cine cine, cine te trezeşte, mai frumos ca... vecina mea de palier. Duduia care trăieşte cu impresia că sunt un locatar ilegal şi că sunt în concubinaj cu doamna la care locuiesc în chirie. Ţipă şi trânteşte uşa apartamentului. Mă simt ca în cantonamentele din generală când antrenorul trezea toată tabară.  Ce face băi nene la această oră? Ce vrea de la oameni? De ce eu!? Se aud bătăi în uşă. Malaka malaka…

Mă ridic din pat. Am părul vraişte, budigăii dau să cadă de pe mine şi tricoul are urme de ketchup… sau suc… nu ştiu. E ceva pe tricou. Miroase bine oricum. Mă târăsc până la uşă. Nu mai trag halatul pe mine. Cine bate la uşă la ora asta să fie pregătit pentru orice. Deschid şi…

- Neaţa… săr`na. Ce e? o întreb eu pe inevitabila vecină.

- Tinere, nu te deranjez în legătură cu viza de flotant, dar jos este o problemă de interes locativ. Nu te prezinţi?

- Eu? Să fac ce? Sunt aici de două săptămâni…

- Da, dar trebuie să te integrezi în colectiv.

- Am hi5…

- Ce?

- Deci trebuie să vin jos?

- Da!

- Mă îmbrac şi vin.

Ce porcărie. Îmi trag nişte blugi pe mine, un hanorac şi ceva bani pentru lapte. Ajung la parter. O isterie generală. Cinci babe urlă între ele ceva de acţiune judecătorească, iar administratorul se ceartă cu un grup de oameni pe problema acoperişului. Eu sunt în plus. Mă abordează vecina mea.

- Vezi. Ţi-am spus eu că e important.

- Şi eu ce legătură am?

- Păi de care parte eşti?

- Nu ştiu. Mă duc până la magazin şi pe drum o să mă gândesc la aceste probleme cruciale.

La întoarcere am fost ca o pisică. Am mers pe lângă pereţi, am urcat scările ca un şarpe şi am fost silenţios ca un tigru. Am intrat repede în casă. Am aruncat cumpărăturile în pat şi eu am sărit lângă ele. Nani nani puişor…

Biiiiip… biiiiiiiip… biiiiiiiiiiiiip…

- Da tata… ce e?

- Ce faci? Dormeai?

- Nu. Socializam cu personalul locativ.

Popularity: 1%

Mă îmbăt cu vapori

În fiecare seară, fără excepţie, sunt treaz. Nu pot să beau alcool pentru că altfel emisiunea ar suna ceva mai haotic decât este în prezent. Dar, printr-o minune demnă de Triunghiul Budigăilor şi Cercurile din Lanurile de Porumb,ajung în fiecare seară acasă beat… turtă. Asta înseamnă că în 10 minute cât durează drumul beau de sting. Ceea ce nu se întâmplă din motive destul de logice. Sunt un împiedicat treaz… beat, aş ajunge o cometă.

Am aflat totuşi secretul. A treia casă pe stânga, pe strada Buna Vestire – ce ironie, mai bine se numea Buna Aburire – duhneşte a alcool. Nu ştiu dacă miroase casa, curtea sau via, dar ceva miroase rău a alcool. În fiecare seară trec pe acel trotuar şi în fiecare seară mă îmbăt. Nici măcar nu e vina mea. Nu e ca şi cum aş pleca de la muncă şi aş striga din hol: “Adameeee! Tătuţ eu am plecat să beau un vapor de ţuică! Îţi aduc şi ţie una mică?”.

Citeşte tot pe NEBUNII DE LA RADIO!

vapori alcool

Popularity: 1%