Tag Archives: trecut

Parisul e mai frumos când plouă

Nu ştiu dacă ăsta e titlul potrivit, dar mai am o variantă: “Era mai bine în trecut”. Cel puţin astea sunt singurele variante care îţi vin în minte după ce vezi filmul “Midnight in Paris”. E o regulă pe care cred că am descoperit-o. Dacă vrei să vezi un film romantic, să fie bun, şi nu suporţi altă limbă exceptând engleza, trebuie să cauţi filme cu Paris, filmate în Franţa, cu doi-trei actori franceji. O să fie, precum în cazul de faţă, cu un actor american pe care nu îl apreciez (luând în calcul celelalte filme), dar ambientul şi atmosfera o să te facă să uiţi de jocul actoricesc şi grosolonia de a vorbi atâta engleză în Paris. Au şi eu mândria lor.

Gil vine tocmai din California la Paris, cu logodnica, pentru a-şi da seama că nici o vilă dinn Malibu nu poate fi mai fascinantă ca Parisul (zi şi noapte). E mirajul ăla care îi atrage pe toţi pseudo-artiştii. Să meargă toţi la Mecca literaturii şi să calce pe urmele idolilor literari, aşa cum un chitarist începător se chinuie la cover-urile legendelor rock. De asemenea, Gil îşi dă seama că nici logodnica lui nu e muza lui, dar asta e partea siropoasă a filmului şi te las să o savurezi fără să-ţi spun nimic.

Gil e atât de norocos încât numai un scenarist bun putea să gândească o asemenea poveste. Întoarcerea în timp, în epoca pe care ţi-o doreşti, cu oamenii pe care îi adori, în atmosfera după care tânjeşti. Dali, Hemingway, Fitzgerald, Cole Porter, etc. Ăştia sunt oamenii pe care eroul filmului vroia să îi cunoască. Şi vă spun sincer, îmi place Salvador Dali (la Ploieşti aveam Geopoliticus Child deasupra televizorului, pentru că era… o nebunie) dar după ce am văzut filmul ăsta vreau să cunosc mai multe despre Omul Salvador Dali. Şi acelaţi lucru şi în cazul lui Hemingway.

Filmul e bun. E atât de bun încât merită să îl vezi de fiecare dată când simţi că eşti mai aproape de o lume precum cea din Melancholia. Ajută. Chiar e un tratament pentru urechi, ochi şi inspiraţie. Acum ştiu sigur cum va arăta finalul cărţii mele, dacă ma hotărăsc la un moment dat să scriu una.

Popularity: 5%

Locuiesc în Ploieştenia

În anul 1870, în frumoasa zi de 8 august are loc revolta de la Ploieşti. Această mişcare conspirativă este determinată de dezamăgirea unor oameni politici ai vremii care sperau ca prin supunerea faţă de o dinastie străină să fie realizată o relaxare, o linişte între partidele politice. Revoluţionarii de atunci doreau înlăturarea monarhiei lui Carol I. În rapida mişcare a fost instaurată Republica de la Ploieşti, cu steag, semnale de război şi program TV naţional. Mica ţărişoară nu a rezistat decât două- trei zile, dar dacă şi astăzi…

- 8 august 1870 – Se naşte Republica de la Ploieşti. Limba: ploieşteneza. Monedă: plodul. Mărime: insignifiantă. Populaţie: câţiva.

- 1877 – România obţine independenţa în faţa marelui inamic Republica Ploieşti.

- 1913 – 1918 – Republica Ploieşti refuză să intre în Primul Război Mondial fiind preocupaţi de arta, muzică şi mileuri.

Citeşte toată istoria Ploieşteniei pe: NEBUNII DE LA RADIO!

Ploiesti

Popularity: 2%

Amintirile au luat Fire. (partea 1)

Era cam acum un an, pe vremea asta. Dar erau multe diferente. In primul rand eram mai mic cu un an, aveam plete+dreduri+par scurt (o mixtura in capul meu), geaca de piele cu tinte, lantul meu, raiati trecuti prin toate barurile si multe tricouri cu Ramones, puse unul peste altul. Cristi era imbracat cam la fel, doar ca el mereu a tinut sa aiba o infatisare 30% serioasa.
Bateam la pas Lipscani-ul, cu o pereche de tenesi mai mult rupti, decat intregi, dar nu imi era frig. Pe atunci faceam recorduri de pahare de vin fiert in Fire, pentru ca mereu se gasea cineva sa ne mai ofere unul. Eram fericiti, clasa a 11a, nici un stres, nici o bataie de cap, nu ne incarcam capu` cu lucruri neimportante.
Ce sa mai povestesc? Cand eram alergati pe strada de “unii” oameni? Sau cand rupeam afise?
Eram la inceput. De abea ne cumparaseram chitarile si eram gata de treaba. Nu ne interesa ca nu stiam un acord, noi faceam coveruri Ramones, Sex Pistols, Stooges. Am lasat pe altii sa imi explice ce e punk-ul in timp ce eu stiam de acasa dar pastram linistea. Nici nu cred ca am explodat vreodata, rareori zicand “Frate asta e trupa?!”. Incepeam sa cunoastem lume. Imi placea sa fiu intrebat “ce iti place asa mult la asta?”…era ceva nou…ieseam din tiparele contemporane.
Ce frumos era cand ne adunam 10-15 oameni, uneam masutele din Fire, si trageam o petrecere ad-hoc, cu mese pline de bere si vin. Nu ne cunoastem intre noi, dar la sfarsit plecam toti imbratisati si fericiti. Acum realizez ca trebuia sa plang dupa fiecare plecare. Mai trecea o zi.
Am sa continui aceste depresii de 50 de ani…la 18.

Popularity: 1%