- Nu vă supăraţi, cum ajung la şina de tren? Dar nu la barieră, ci aproape de câmp… unde era groapa de gunoi…

- Mergi pe drumul ăsta şi apoi faci la dreapta, şi prima la stânga. Parchezi acolo şi traversezi pe jos şina de tren.

E foarte mult nămol în cartierul Andronache, şi la ora 6:45 dimineaţă e linişte. Parcă toată lumea doarme. Parchez pe o stradă “din nămol” şi pornesc la pas spre şina de tren, loc unde văd că mă aşteaptă un câine mic şi fricos. Împreună ne îndreptăm spre câmpul ud, fără urmă de iarbă, acum curăţat de gunoaie. Câinii se adună în jurul meu şi sunt nevoit să mă înarmez cu o bâtă de plastic găsită pe jos. La marginea Bucureştiului nu mai sunt câini vagabonzi, ci potăi sălbatice. Ajung în dreptul unui gard de sârmă şi mă uit la o baracă din placaje de lemn, celofan şi fier. “Ăştia sunt prea bogaţi, faţă de ce îmi spunea tata”.

- Tata. Cum arată mai exact “locuinţa” lor? Am ajuns la o baracă de lemn cu…

- Nu. Ăia sunt bogaţi. Vezi şina de tren? Între câmp şi tren e un şanţ. Ei sunt în şanţul ăla. O să îi vezi dacă te uiţi atent.

Mă duc mai aproape de locul indicat şi exact în acel moment trece trenul prin faţa “casei” celor pe care îi căutam. Bun. Acum să întorc şi să parchez mai aproape, pe strada din dreptul cortului improvizat, între cei doi câini care mă mârâie ameninţător.

- Bună dimineaţa. E cineva acasă?

Nici nu aveţi idee cât de penibil m-am simţit spunând “casă” în faţa unui morman de celofan, prins în două beţe, sprijinit de panta şanţului. Înalt de 30-40 de centimentri şi lung cât un om, o grămadă de fier, plastic, pături şi o roată de maşină ca punct e sprijin. Le bat cu băţul/arma împotriva câinilor în uşă şi aştept să îmi răspundă cineva. Impropriu spus uşă, pentru că la “intrare” stă un preş de cauciuc pe post de uşă. E mare şi nu trece ploaia prin el.

Văd că se mişcă micuţa construcţie dar nimeni nu îmi răspunde. Poate îi sperii. Mai insist şi până la urmă o persoană iese din cort şi se uită speriată şi buimacă la mine. Îi explic despre ce este vorba şi o rog dacă mă poate ajuta să car totul de la maşină, peste şina de tren, până la ei. Nu-mi spune nimic, dar îi trezeşte pe toţi şi mă însoţesc în şir indian.

Încep să le împart pungile din maşină şi observ că oamenii de pe stradă, care pleacă la muncă, ori îşi duc copiii la şcoală, nu se uită dubios la noi. Sunt inexpresivi şi nu manifestă vreun sentiment demn de “uite cum îi ajută pe ţiganii ăştia!”. Sunt impasibili, puţin curioşi, dar degajaţi, semn că familia din cort nu îi deranjează şi nu le strică “reputaţia cartierului”.

Îmi plac. Sunt demni şi îmi mulţumesc sincer şi onest pentru tot. Nu mă laudă şi nu îmi ridică osanale, iar spre marea mea bucurie, lipseşte “să te ajute ‘mniezo!”. Sunt în total cinci persoane, 3 copii, o mamă şi o bunică, înghesuite într-un cort improvizat, pe un câmp la marginea Bucureştiului. Sunt de la Cămpulung, şi au venit acum 2 luni să facă bani în Bucureşti. Vând mături făcute de ei, dar până acum o lună le era mai bine. Până să fie înjunghiat capul familie pentru 100 de lei (1 milion de lei vechi). Îmi povesteşte Ionuţ, băiatul de 8 ani, că tatăl lui era în tren şi a sos bani să îi dea Naşului. Atunci au văzut “bagavonţii” că are bani şi l-au înjunghiat. “Dacă a fost prost…” îmi spune piciul.

Cele două fetiţe sunt tăcute şi scormonesc prin pungile cu haine pentru fetiţe. Cea mai mică dintre ele are spatele ud. A plouat şi apa a intrat prin “cort”. Vede o geacă într-o pungă şi o îmbracă imediat. Un căţel de pluş, oferit de un coleg de muncă, este pasat de la unul la celălat şi poreclit în primele cinci secunde de când îşi face apariţia în noua familie. Bunica e tăcută şi se uită la cei mici. Îmi plac pentru că nu îmi vorbesc mai mult decât îi întreb. Nu se lamentează cu situaţia lor şi au demnitate.

O întreb pe mama lor dacă pot face o poză cortului pentru a trimite unei firme care se ocupă cu montarea containerelor de locuit. Poate aşa îi sensibilizăm, că oricum nu mişcă un deget cu donaţiile dacă nu apare şi sintagma “o să fiţi menţionaţi în ziarul/la radioul/la TV”. Mă roagă frumos să nu pozez nimic, pentru că le este ruşine cu ceea ce au, şi nu vor să cerşească. Mai mult, Poliţia Comunitară din zonă îi agasează mereu şi le cere să plece. Probabil perturbă liniştea şanţului, altfel nu văd unde e problema.

Cei mici se bucură de haine şi jucării, iar din scurtul dialog aflu că doar Ionuţ e la şcoală, dar e în vacanţă de 3 ani. Îmi amintesc faptul că am şi o pungă de dulciuri pentru ei, şi mă uit la ei cum devorează batoanele de ciocolată. Sunt un penibil spunându-le “nu mâncaţi ciocolată înainte de masă”. Regula asta e pentru cei cu mese regulate, casă, condiţii.

Începe ploaia şi fetele se apucă de strâns lemne pentru foc. Îmi mulţumesc, îi mulţumesc tatălui meu că mi-a vorbit de ei, şi îi spun “domnul Preşedinte”, mulţumiri pentru prieteni şi colegii de muncă ce au contribuit.

Mă bucură faptul că peste câteva zile se vor întoarce la Câmpulung. Acolo sunt o familie mai mare, şi au o casă din chirpici, dar în care poţi sta în picioare. Poate e mai bine aşa, decât lângă o şină de tren la marginea Bucureştiului, agasat de câini sălbatici şi curcani comunitari.

Popularity: 6%