Mi-am propus multe în viață, dar am o listă pe care vreau neapărat să o bifez până la 35 de ani: să particip la un triatlon, să merg cu bicicleta până în Vamă, să particip la un concurs de mâncat pizza, să scriu o carte, și cel mai recent țel adăugat pe listă, să merg pe jos mult. Ultima idee nu îmi venea dacă nu exista un film atât de inspirațional precum The Way.
The Way e genul de film pe care nu trebuie să îl ratezi pentru simplul fapt că nu prea o să îl vezi la cinema, și nici nu cred că o să fie premiat la Oscar. Atât de bun este.
Daniel, un american aventurier fără șanse de vindecare, moare în prima lui zi de pelerinaj spre Santiago de Compostela. Un pelerinaj lung de aproximativ 800 de km, început în Pirineii francezi. Tatăl lui vine în Europa pentru a lua trupul fiului și are parte de o revelație atunci când se hotărăște să parcurgă traseul pe care fiul său nu a mai ajuns. Și pleacă la drum cu echipamentul fiului și o cutie cu cenușa acestuia, cenușă ce o împarte pe drum.
Povestea e simplă, moralizatoare și hilară de multe ori, filmul fiind lipsit de acel clișeu religios. Pelerinajul nu are ca scop religia, mulți dintre cei care îl fac fiind pur și simplu în căutarea unei aventuri sau evadări. Pe drum, Thomas, tatăl lui Daniel, întâlnește oameni foarte diferiți: Joost din Amsterdam, un olandez petrecăreț, mai mereu drogat, ușor indiscret, dar politicos; Sarah, o canadiancă cu multe probleme în viață, printre care un fost soț violent și un avort nedorit; și Jack „din Irlanda”, un scriitor țâfnos, arogant și pedant care nu intră în biserici pentru că „de unde vine el bisericile au provocat multe lacrimi”.
Filmul are un final fericit, și nu doar pentru că Thomas descoperă pasiunea fiului, dar și pentru că îți dai seama că greșești atunci când îți faci impresii greșite despre o etnie/nație: americani – atotcunoscători, olandezi – drogați, irlandezi – cu nasul pe sus, țigani – hoți.
Îl recomand din căldura unei camere de octombrie.
Popularity: 6%
Loading ...
